Jorge Luis Borges, „Laudă umbrei – Elogio de la sombra”
Bătrânețea (numele dat de unii)
ar putea fi vremea fericirii noastre.
Animalul e mort ori e aproape mort.
Trăiesc printre forme strălucitoare și vagi
care nu sunt încă beznă.
Buenos Aires,
cândva în suburbii sfâşiindu-se
spre nesfârșita câmpie
a redevenit Recoleta, Retiro,
străzile încețoșate din Once
și precarele case bătrâne
pe care le numim încă Sur.
Întotdeauna în viața mea au fost prea multe lucruri;
Democrit din Abdera-și scosese ochii
ca să gândească;
timpul a fost Democritul meu.
Penumbra asta e lentă, nu doare;
curge pe-o pantă blândă
și pare eternitatea.
Prietenii mei nu au chip,
Femeile sunt ce erau acum multă vreme,
răscrucile străzilor ar putea fi altele,
pe filele cărților nu mai sunt litere.
Toate astea ar trebui să mă sperie,
însă e o blândețe, o revenire.
Din generaţii de texte ce sunt pe lume
doar pe câteva le-am citit,
cele pe care mi le tot spun din memorie,
citind și preschimbând.
Din sud, din răsărit, din vest, din apus,
converg căile care m-au adus
către miezul meu tainic.
Cărările acelea erau ecouri și pași,
femei, bărbați, agonii, învieri,
zile și nopți,
întrețesute de vise și de visare,
fiece clipă infimă de ieri,
din zilele de ieri ale lumii,
puternica sabie a danezului,
precum și luna persanului,
și faptele morților,
iubirea împărtășită, cuvintele,
Emerson și zăpada și atâtea lucruri.
Acuma le pot uita. Ajung la miezul meu
la algebra, la cheia și
la oglinda mea.
Curând voi afla cine sunt.
___________________
-traducere de Catalina Franco-
___________________
La vejez (tal es el nombre que los otros le dan)
puede ser el tiempo de nuestra dicha.
El animal ha muerto o casi ha muerto.
Quedan el hombre y su alma.
Vivo entre formas luminosas y vagas
que no son aún la tiniebla.
Buenos Aires,
que antes se desgarraba en arrabales
hacia la llanura incesante,
ha vuelto a ser la Recoleta, el Retiro,
las borrosas calles del Once
y las precarias casas viejas
que aún llamamos el Sur.
Siempre en mi vida fueron demasiadas las cosas;
Demócrito de Abdera se arrancó los ojos para pensar;
el tiempo ha sido mi Demócrito.
Esta penumbra es lenta y no duele;
fluye por un manso declive
y se parece a la eternidad.
Mis amigos no tienen cara,
las mujeres son lo que fueron hace ya tantos años,
las esquinas pueden ser otras,
no hay letras en las páginas de los libros.
Todo esto debería atemorizarme,
pero es una dulzura, un regreso.
De las generaciones de los textos que hay en la tierra
sólo habré leído unos pocos,
los que sigo leyendo en la memoria,
leyendo y transformando.
Del Sur, del Este, del Oeste, del Norte,
convergen los caminos que me han traído
a mi secreto centro.
Esos caminos fueron ecos y pasos,
mujeres, hombres, agonías, resurrecciones,
días y noches,
entresueños y sueños,
cada ínfimo instante del ayer
y de los ayeres del mundo,
la firme espada del danés y la luna del persa,
los actos de los muertos,
el compartido amor, las palabras,
Emerson y la nieve y tantas cosas.
Ahora puedo olvidarlas. Llego a mi centro,
a mi álgebra y mi clave,
a mi espejo.
Pronto sabré quién soy.
catalinafrancoblog 