Douve este orasul copilariei, cu arbori fascinanti, parasit de catre poetul plecat in lumea larga, si caruia i-a inchinat mai tarziu un intreg volum.

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Yves Bonnefoy, “Salamandra”

I

Acum tu ești Douve în ultima ta încăpere a verii.

Pe zid se prelinge o salamandră. Cu capul ei de om blând împrăștie moartea verii. Douve cheamă „Eu vreau, o, viață îngustă, în tine să mă cufund.” O, fulger gol, aleargă pe buzele mele, pătrunde-mă!

„Îmi place să mă orbesc, să mă predau pământului. Îmi place să nu mai știu de dinții reci posedându-mă.”

II

Noaptea întreagă, o, Douve, eu te-am visat ca de lemn. Pentru ca flăcării tu mai bine să te oferi. Și – verde statuie legată de scoarță, tu luminând – mai bine să te bucuri de capul tău.

Simțind sub degete zbaterea jarului, zbaterea buzelor: așa te-am văzut surâzându-mi. Dar am fost orbit de marea zi a jăratecului.

III

„Privește-mă, privește-mă, eu am fugit!”

Sunt lângă tine, Douve, și te luminez. Între noi nu mai e decât acea lumină de stâncă, un strop de umbră scăzută, mâinile noastre așteptate de umbră. Tu, Salamandră surprinsă, tu ai rămas nemișcată.

Trăind în clipa când carnea cea mai apropiată se transforma în cunoaștere.

IV

Așa am rămas noi treji pe culmea nopții ființei. Un arbore mic a cedat.

Tu, tainică ruptură, prin care mierlă de sânge prin beznele noastre-ai umblat?

În ce încăpere ai stat, acolo unde s-a agravat oroarea zorilor pe ferestre

Când salamandra reapăru, soarele

Deja era foarte jos pe tot pământul,

Lespedea se împodobea cu trupul lui radiant.

Deja rupând-o pe cea legată

La urmă – Inima – la care în umbră se atinge

Rana ivită, peisajul stâncos,

O vale unde să mori sub un cer liniştit. Întoarsă încă

înspre ferestre, spre a muri cu fața

Iluminată de arborii tăi bătrâni.

Cassandra, va spune el, cu mâinile goale, pustii, Cu o privire trasă mai jos ca orice privire îndrăgostită, Cuprinde în mâinile tale, salvează în îmbrățișare Capul meu mort deja unde moare timpul.

Îmi vine ideea că-s pur, așadar rămân În casa înaltă din care fugisem. O, fie ca totul să fie simplu pe țărmul unde mor Strânge-mi în degete singura carte și prețul.

Netezește-mă, desenează-mă. Și colorează-mi absența. Oprește acea privire ce nu înțelege noaptea. Așează pe mine faldul tăcerii veșnice, Stinge-n lumina ta al uitării pământ.

-traducere de Catalina Franco

_______________________________

I

Et maintenant tu es Douve dans la dernière chambre d’été.

Une salamandre fuit sur le mur. Sa douce tête d’homme répand la mort de l’été. « Je veux m’abîmer en toi, vie étroite, crie Douve. Éclair vide, cours sur mes lèvres, pénètre-moi !

« J’aime m’aveugler, me livrer à la terre. J’aime ne plus savoir quelles dents froides me possèdent. »

II

Toute une nuit je t’ai rêvée ligneuse. Douve, pour mieux t’offrir à la flamme. Et statue verte épousée par l’écorce, pour mieux jouir de ta tête éclairante.

Éprouvant sous mes doigts le débat du brasier et des lèvres : je te voyais me sourire. Or, ce grand jour en toi des braises m’aveuglait.

III

« Regarde-moi, regarde-moi, j’ai couru ! »

Je suis prés de toi, Douve, je t’éclaire. Il n’y a plus entre nous que cette lampe rocailleuse, ce peu d’ombre apaisé, nos mains que l’ombre attend. Salamandre surprise, tu demeures immobile.

Ayant vécu l’instant où la chair la plus proche se mue en connaissance.

IV

Ainsi restions-nous éveillés au sommet de la nuit de l’être. Un buisson céda.

Rupture secrète, par quel oiseau de sang circulais-tu dans nos ténèbres ?

Quelle chambre rejoignais-tu, où s’aggravait l’horreur de l’aube sur les vitres

Quand reparut la salamandre, le soleil

Était déjà très bas sur toute terre,

Les dalles se paraient de ce corps rayonnant.

Et déjà il avait rompu cette dernière

Attache qu’est le cœur que l’on touche dans l’ombre

Sa blessure créa, paysage rocheux, Une combe où mourir sous un ciel immobile. Tourné encor à toutes vitres, son visage S’illumina de ces vieux arbres où mourir.

Cassandre, dira-t-il, mains désertes et peintes, Regard puisé plus bas que tout regard épris, Accueille dans tes mains, sauve dans leur étreinte Ma tête déjà morte où le temps se détruit.

L’Idée me vient que je suis pur et je demeure Dans la haute maison dont je m’étais enfui. Oh pour que tout soit simple aux rives où je meure Resserre entre mes doigts le seul livre et le prix.

Lisse-moi, farde-moi. Colore mon absence. Désœuvré ce regard qui méconnaît la nuit. Couche sur moi les plis d’un durable silence, Éteins avec la lampe une terre d’oubli.