Thomas Stearns Eliot, ”La figlia che piange”

”O quam te memorem virgo …”

Tu stai pe ultima treapta a scării de piatră –

Te apleci peste-un vas de grădină

În păr ți se țese lumina soarelui –

Cu dureroasă uimire iei florile –

Le-arunci spre pământ, și te întorci,

Ai în ochi resentimente fugare:

Însă în păr ți se țese lumina soarelui –

Mi-aș fi dorit să plece atunci,

Mi-aș fi dorit să o văd plângând,

Ar fi putut să plece atunci

Cum sufletu-și lasă un trup sfâșiat și zdrobit,

Cum mintea golește trupul uzat și pustiu.

Aș fi putut găsi

Un mod incomparabil mai iscusit și ușor,

Un mod pe care să-l fi înțeles amândoi,

Simplu, necredincios, ca un surâs ori ca strânsul mâinii.

Ea s-a îndepărtat, dar odată cu vremea toamnei

Mi-a bântuit multe zile imaginația,

Multe zile și ceasuri:

Cu părul peste brațe, cu brațele-i pline de floare.

Și mă-întreb ce-ar fi fost de-am fi fost împreună!

Aș fi pierdut un gest ori o atitudine.

Uneori astfel de gânduri bântuie încă

Un tulbure miez de noapte ori pacea amiezii.

-traducere de Catalina Franco-

____________________________________-

”O quam te memorem virgo …”

Stand on the highest pavement of the stair—

Lean on a garden urn—

Weave, weave the sunlight in your hair—

Clasp your flowers to you with a pained surprise—

Fling them to the ground and turn

With a fugitive resentment in your eyes:

But weave, weave the sunlight in your hair.

So I would have had him leave,

So I would have had her stand and grieve,

So he would have left

As the soul leaves the body torn and bruised,

As the mind deserts the body it has used.

I should find

Some way incomparably light and deft,

Some way we both should understand,

Simple and faithless as a smile and shake of the hand.

She turned away, but with the autumn weather

Compelled my imagination many days,

Many days and many hours:

Her hair over her arms and her arms full of flowers.

And I wonder how they should have been together!

I should have lost a gesture and a pose.

Sometimes these cogitations still amaze

The troubled midnight and the noon’s repose.

_________________________________________________

” Pentru mine, acest poem surprinde misterul unui moment, un mister care nu va fi niciodată elucidat, dar care va trăi în imaginația poetică. Fata, cu flori în păr, stând în vârful unor trepte, plângând, este ceea ce observatorul vede. Poetul își imaginează că iubitul fetei a părăsit-o, într-o stare de suferință și durere. Poate să intervină și să o consoleze? Nu, pentru că asta ar distruge vraja misterului, dar ultima strofă indică drumul spre imortalizarea momentului prin imaginație și poezie.

Descrierile simple și limbajul direct fac puterea acestui moment și mai convingătoare. Este un fragment de viață, dar încă o sursă puternică de inspirație poetică. „

-traducere de Catalina Franco-

_______________________________

”For me, this poem captures the mystery of a moment, a mystery which will never be elucidated, but which will live on in the poetic imagination. The girl, with flowers in her hair, standing at the top of some steps, crying, is what the observer sees. The poet imagines the girl’s lover having left her, in a state of distress and hurt. Can he step in and comfort her? No, because that would destroy the spell of the mystery, but the last stanza points the way to immortalising the moment through imagination and poetry.

The simple descriptions and straightforward language make the power of this moment even more compelling. It is a fragment of life but still a powerful source of poetic inspiration.”

The Poetry Dude