Roberto Juarroz

Născut în 1925 în Argentina, Roberto Juarroz a studiat literatura și filosofia la Universitatea din Buenos Aires și s-a specializat în științele informației și în biblioteconomie.

A editat revista ”Poesia”. A făcut traduceri, în special din Antonin Artaud. 

A primit mai multe premii de poezie, în Argentina și în străinătate. În 1992, a făcut parte din „Grupul de reflecție asupra transdisciplinarității la Unesco”.

Scriitori și poeți precum René Char, Octavio Paz, Julio Cortazar, Roger Munier (traducătorul său în  franceză) sau Philippe Jaccottet l-au apreciat în mod deosebit. Opera sa a fost tradusă în douăzeci de limbi străine.

A murit la Buenos Aires în 1995.

”Ne naștem fără cuvinte”

Nu există niciun cuvânt mai sigur ca altul.

A tăcea se învață în timp,

deși ar părea că vorbim.

Ne naștem fără cuvinte,

cu cuvintele distruse plecăm

Și totuși,

deși a trăi înseamnă amuțire,

există o plăcere primordială-n tăcere,

ce justifică toate tăcerile.

*

 ”Oare”

Mă doare azi să gândesc,

mă doare mâna cu care scriu,

mă doare cuvântul ce l-am spus ieri

și cel pe care nu ți l-am spus,

mă doare lumea.

Sunt zile ce parcă-s făcute

încât totul să doară.

Azi doar Dumnezeu nu mă doare.

Oare fiindcă azi nu există?

*

 ”A scrie-un poem despre nimic”

A scrie un poem despre nimic,

unde-ar pluti toate transparențele,

ce n-a cunoscut nicicând condamnarea ființei

care l-a părăsit deja,

care urmează să înceapă

și poate ca n-o să înceapă nicicând.

Să-l scrii cu nimic ori cu nimic aproape,

cu umbra cuvintelor,

cu spații uitate,

cu un ritm ce abia apare din liniște,

cu o tăcere marcată într-un punct

de cealaltă parte a vieții.

Un poem despre nimic și cu nimic.

Poate toate poemele

trecute, viitoare ori imposibile

ar putea să încapă în el,

fiecare măcar și o clipă

de parcă în forma-i s-ar odihni,

 în formă ori în nimic.

*

 ”A șasea poezie verticală”

Cine-ar putea îndura patru lumânări

veghind un trandafir?

Cine-ar putea să prindă o mână

târâtă de râu

pe când atinge o altă mână?

Cine-ar putea îndura un tremur

pe chipul recunoscut al unui mort?

Cine-ar putea îndura un tumult

în groapa unei nopți fără Dumnezeu?

Cine-ar putea îndura să se sfârșească ceva

în vreme ce totul continuă?

Cine-ar putea îndura contrapunctul

din muzica asta neagră

și din tăcerile albe?

Cine-ar putea îndura

să treacă înainte.

 Însă înaintea a ce?

 *

”Trebuie să cazi”

Este nevoie să cazi și nu poți alege unde.

Însă există o formă a vântului în plete,

o pauză a loviturii,

un unghi anume al brațului

pe care ai putea să-l îndoi în cădere.

E doar neînțelesul semnului,

neprevazuta creastă a gândului.

Dar e destul să eviți adâncul unor iluzii,

durerea senină a unui Dumnezeu pustiu.

Ar însemna să îndoim un pic mai mult o virgulă

într-un poem pe care nu l-am putea corecta.

 *

 ”A șaptea poezie verticală”

Cum să iubim imperfectul

Când auzim printre lucruri

chemarea perfecțiunii?

Cum am putea să urmăm,

în cădere, ori în lucruri greșite,

urma a ce nu cade ori nu dă greș?

Poate ar trebui să învățăm

că imperfectul

e altă formă a perfecțiunii:

forma asumată de perfecțiune

spre a putea fi iubită.

*

”A noua poezie verticala”

Oricare lucru e un mesaj,

un semnal care se oferă,

o trapă în vid.

Dar între mesajele lucrurilor

se desenează alte mesaje,

acolo, în intervalul,

între un lucru și altul,

configurându-se prin și fără de ele,

de parcă ar fi să decidă

fără a vrea să fie

ceea ce nu e.

A căuta aceste mesaje,

forma formându-se între forme,

e ca și cum ai completa un cod.

Ori poate să-l descoperi.

A căuta acel trandafir

aflat printre trandafiri.

Chiar dacă nu sunt trandafiri.

*

  ”A șasea poezie verticală – 2”

Singurătatea mă cheamă cu toate numele

mai puțin cu al meu.

Singurătatea mă cheamă uneori și cu numele tău.

Dar alteori

singurătatea mă cheamă cu numele ei.

Într-o zi cine știe

o să pot eu chema cu numele meu

Atunci cu siguranță

va trebui să-mi răspundă.

**

 „A opta poezie verticală”

Trebuie

să facem astfel

încât textul pe care-l citim să ne citească.

Trebuie să facem ca muzica pe care o ascultăm să ne audă.

Trebuie să facem ca ceea ce iubim măcar

să pară că ne iubește.

Iluzia unei realități cu un singur simț trebuie demolată.

E necesar, pentru început,

ca fiecare lucru să aibă cel puțin două,

deși – în adânc – știm că,

dacă ceva n-ar avea toate simțurile, atunci n-ar avea niciunul.

Trebuie

să ne asigurăm că trandafirul, pe care-l ivim doar privindu-l,

la rândul lui creându-ne și pe noi,

va fi să-l facem apoi

să apară din nou

și la nesfârșit.

 *

”Ai”

Ai de atins privirea aceea

care privește la unu ca și cum ar fi doi.

Și apoi să se uite la doi

ca și cum ar fi unu.

Și apoi să se uite

la unu și la doi

ca și cum nu ar fi nici unul.

Este privirea ce scrie și șterge în același timp,

care trasează și șterge liniile,

care desparte și unește

doar pur și simplu privind.

Privirea ce nu-i diferită

în afara și înăuntrul visului.

Privirea fără de zone de mijloc.

Privirea creându-se prin privire.

*

”Ne naștem fără cuvinte”

Niciun cuvânt nu-i mai sigur ca altul.

Tăcerea se învață în timp,

chiar dacă părem că vorbim.

Ne naștem fără cuvinte,

ne ducem cu ele distruse.

Și totuși,

deși a trăi înseamnă să amuțim,

există-n tăcere o plăcere,

care justifică toate tăcerile.

*

 ”Oare”

Mă doare azi să gândesc,

mă doare mâna cu care scriu,

mă doare cuvântul ce l-am spus ieri

și cel pe care nu ți l-am spus,

mă doare lumea.

Sunt zile ce parcă-s făcute

încât să doară totul.

Azi doar Dumnezeu nu mă doare.

Oare fiindcă azi nu există?

*

„Într-o zi voi afla un cuvânt’’

Într-o zi voi afla un cuvânt

care să te pătrundă în trupul tău

și să germineze           

să se sprijine pe sânul tău

ca o mână deschisă și închisă în aceeași vreme

voi afla un cuvânt

care să-ți țină trupul, să-l facă să se învârtă,

care să îți conțină

trupul 

și să-ți deschidă ochii cum unui zeu fără nori

să-ți folosească saliva

și să-ți îndoaie picioarele.

Tu poate că n-ai să auzi

ori poate n-ai să înțelegi.

Nu e nevoie.

Va rătăci în tine precum o roată

până când o să treacă de la o extremă la alta

femeia mea și nu a mea

și nu se va opri nici măcar în moarte.

*

”Biblioteca”

Acolo aerul este altfel,

acolo totu-i zburlit de un șuvoi de aer

care nu vine dintr-un anume text ori din altul,

dar care le leagă pe toate

ca un cerc magic.

Acolo tăcerea e altfel.

E adunată acolo toată iubirea și spaima,

și toată gândirea. Aproape toată moartea,

aproape toată viața și, mult mai mult, chiar

toate visele curăţate din pomul nopţii.

Acolo și sunetul este altfel.

Va trebui să înveți să asculți

cum se ascultă o muzică fără vreun instrument.

Ceva strecurându-se printre pagini,

printre imagini, și printre scris și alb.

Dar mai presus de memorie, de semnele ce o imită,

de fantasmele și de îngerii ce-i copiază amintirea

și-i decolorează conturul timpului,

și, pe deasupra, lipsită de desene,

biblioteca e locul care așteaptă.

Poate că e așteptarea tuturor oamenilor,

fiindcă și oamenii sunt altfel acolo.

Ori poate se așteaptă ca tot ce e scris

să se rescrie singur;

Însă cumva, într-o altă lume,

de cineva asemenea oamenilor

când oamenii n-au să mai fie.

Sau poate că e numai așteptarea

ca toate cărțile să se deschidă deodată,

ca un consemn metafizic,

astfel încât să se facă deodată

suma la toate lecturile;

acea întâlnire mai naltă ce va să salveze omul.

Dar, mai presus de orice, biblioteca este

o așteptare

trecând dincolo de versuri,

trecând dincolo de abis,

esență de așteptare ce-ar pune sfârșit așteptării,

a fi mult mai mult decât așteptarea,

ar fi mai mult decât cărțile,

ar fi mai mult decât moartea.

                     Prezentare si traducere de Cătălina Frâncu