Robert Walser, ”Păstorul – Der Schäfer”

Stă omul întins la soare, nu, nu chiar la soare. Stă întins sub un pom înalt, cu picioarele, și cu picioarele leneșe, la soare și cu capul, care e capul unui visător, la umbră. E un păstor întins acolo jumătate la soare și jumătate la umbră; animalele lui nu pasc prea departe de acolo, le poate lăsa în voie. Așa că stă acolo și nu prea știe la ce să gândească. Poate gândi la toate și nu trebuie să se gândească la nimic. Acum se gândește la una, acum la alta, acum la ceva, acum la altceva. Gândurile vin și pleacă, intră și ies din cap; se adună și se împrăștie iar, se amestecă într-un mare tot și se dizolvă din nou în mici bucăți. Cel care zace acolo are timp să gândească, are timp să nu gândească și să nu muncească. Munca poate fi drăguță și folositoare, dar cu cât, cu cât mai frumos este să nu faci nimic, să visezi cu ochii deschiși și să lenevești precum cel care doarme sub pomul înalt. Doarme? O, din când în când, ne închipuim, că ochii lui se închid de încântare și oboseală, de curata poftă de viață, simțurile îi amorțesc și adoarme într-o dulce inconștiență. Să dormi e frumos, dar cât de frumos e să te trezești blând și cu drag, și astfel adoarme curând și curând se trezește iar, și astfel vrajaTimpului, asemenea vântului care mângăie verdea câmpie, curge, suflă, se stinge, patru, cinci, șase, șapte ore, până când alene se lasă seara și un plăcut auriu întuneric coboară din cer pe pământ. Păstorule, somnorosule, tu – visătorul la timp, ești oare fericit? O, da, desigur că ești, ești fericit. Tu nu știi de gânduri negre, și nici nu vrei să le știi. Dacă-ți vine în minte ceva nesfânt, te întinzi pe cealaltă parte ori umbli la fluierul pe care îl ai la tine tot timpul și cânți, iar în curând veselia iluminată de soare te înconjoară din nou . Ei bine, hai să-l lăsăm acolo. N-are nevoie de nimeni să-și facă griji pentru el. Sinici el nu-și face vreo grijă.

-traducere de Catalina Francu-

________________________________

Es liegt einer in der Sonne, nein, nicht ganz. Er liegt unter einem hohen Baum, die Beine und faulenzenden Füße an der Sonne und den Kopf, der ein träumerischer Kopf ist, im Schatten. Er ist ein Schäfer, der da halb in der Sonne und halb im Schatten liegt; seine Tiere weiden nicht fern von hier, er darf sie ruhig sich selber überlassen. So liegt er denn da und weiß nicht recht, an was er denken soll. Er darf an alles denken, und er braucht wieder an nichts zu denken. Bald denkt er an dies, bald an das, bald an jenes, bald wieder an etwas anderes. Die Gedanken kommen und gehen, tauchen vor dem Kopf auf und verschwinden wieder; sie sammeln sich und zerstreuen sich wieder, verbinden sich zu einem großen Ganzen und lösen sich wieder in kleine Teile auf. Der da liegt, hat Zeit zu denken, hat Zeit, gedankenlos und arbeitslos zu sein. Arbeit mag schön sein und nützlich, doch um wie viel, um wie viel schöner ist es, nichts zu tun, den Tag zu verträumen und zu verfaulenzen, wie er, der da schläft unter dem hohen Baum. Schläft er? O, von Zeit zu Zeit, bilden wir uns ein, fallen ihm vor Trunkenheit und Müdigkeit, vor lauter Daseinslust die Augen zu, die Sinne schwinden ihm, und er schlummert ein in die süße Bewußtlosigkeit. Schlafen ist schön, aber wie schön ist erst wieder das leise liebe Erwachen, und so schläft er denn bald ein und bald erwacht er wieder, und so verfließt und vergeht und verweht ihm, den Winden ähnlich, die über den grünen Plan wegstreichen, die Zauberin Zeit, vier Uhr, fünf Uhr, sechs und sieben Uhr, bis es allmählich Abend wird und goldenes angenehmes Dunkel vom Himmel zur Erde herabschwebt. Schäfer, Schläfer, der du die Zeit verträumst, bist du glücklich? Ja, ganz gewiß, du bist es, du bist glücklich. Finstere Gedanken kennst du nicht, willst du nicht kennen. Kommt dir je etwas Unholdes in den Sinn, so legst du dich auf die andere Seite, oder du greifst nach dem Instrument, das du stets bei dir hast und machst Musik, und bald umgibt dich wieder sonnenhelle Heiterkeit. Nun, so lassen wir ihn denn liegen. Es braucht sich niemand um ihn zu bekümmern. Macht er sich doch auch selbst keinen Kummer.