Jorge Luis Borges, ”Pustia – El desierto”

Înainte să intre-n pustie

de multa vreme soldații băuseră apa din cisternă.

Hierocles vărsase în nisip

apa ulciorului său și spusese:

De-o fi să intrăm în pustiu,

eu sunt deja în pustiu.

De va fi să mă ardă setea,

ea deja mă arde.

Asta e o parabolă.

Înainte de a cobori în infern

lictorii lui Dumnezeu

îmi îngăduiră a privi

un trandafir.

Trandafirul acel e acum chinul meu

în neagra împărăție.

Fiind părăsit un bărbat de-o femeie,

Au hotărât

a se preface că-i ultima lor întâlnire.

Si bărbatul a spus:

De-o să pătrund în singurătate,

eu deja sunt singur.

De-o să mă ardă setea,

ea deja mă arde.

Asta-i o altă parabolă.

Pe pământ – nimeni

nu are curajul să fie

omul acela.

-traducere de Catalina Franco-

_________________________

Antes de entrar en el desierto

los soldados bebieron largamente el agua de la cisterna.

Hierocles derramó en la tierra

el agua de su cántaro y dijo:

Si hemos de entrar en el desierto,

ya estoy en el desierto.

Si la sed va a abrasarme,

que ya me abrase.

Ésta es una parábola.

Antes de hundirme en el infierno

los lictores del dios me permitieron que mirara una rosa.

Esa rosa es ahora mi tormento

en el oscuro reino.

A un hombre lo dejó una mujer.

Resolvieron mentir un último encuentro.

El hombre dijo:

Si debo entrar en la soledad

ya estoy solo.

Si la sed va a abrasarme,

que ya me abrase.

Ésta es otra parábola.

Nadie en la tierra

tiene el valor de ser aquel hombre.