Fernando Pessoa, ”Într-un fel sau altul – Deste modo ou daquele modo”

Într-un fel sau altul,

Depinde dacă e îndemână ori nu,

Putând uneori să spun ce gândesc,

Spunând-o alteori rău și amestecat,

Mă duc să-mi scriu poemele fără să vreau,

De parcă scrisul n-ar fi ceva făcut din gesturi,

De parcă scrisul ar fi ceva care mi s-a întâmplat,

Cum ar fi sa dai soarele afară.

Încerc să spun ce simt

Fără să mă gândesc la ceea ce simt.

Încerc să pun ideile în cuvinte

Și nu am nevoie de coridor

De la gând la cuvinte.

Nu pot simți totdeauna ce știu că trebuia să simt.

Gândul meu pur și simplu înoată foarte încet peste râu,

Fiindcă oamenii l-au făcut să cântărească prea mult.

Încerc să mă dezbrac de ceea ce-am învățat,

Încerc să uit modul de a-mi aminti că am fost învățat,

Să răzuiesc vopseaua cu care mi-au fost pictate simțirile,

Să-mi eliberez adevăratele mele trăiri,

Să mă desprind – să fiu eu, nu Alberto Caeiro,

Ci animalul uman produs de Natură.

Și astfel să scriu dorind să simt Natura, și nici măcar ca un om,

Dar ca unul ce simte Natura, și ca nimic altceva.

Și astfel să scriu, uneori bine, alteori rău,

Să înțeleg uneori precis ce voiam să spun, greșit alteori,

Căzând aici, urcând acolo sus,

Dar pe drumul meu să umblu mereu stăruitor ca un orb.

Și totuși, sunt cineva.

Sunt Căutătorul Naturii.

Sunt Plăsmuitorul adevăratelor senzații.

Aduc pe Lume o Lume nouă

Fiindcă eu țin de Universul însuși.

Eu asta simt și asta scriu,

Perfect conștient și fără să văd

Că e ora cinci dimineața

Și că Soarele, care încă nu și-a scos capul

Peste peretele orizontului,

Chiar și așa, putându-i deja fi văzute

Vârfurile de la degete

Apucând-o pe partea de sus a peretelui

Dinspre zările pline de dealuri joase.

-traducere de Catalina Franco

_______________________________

Deste modo ou daquele modo,

Conforme calha ou não calha,

Podendo às vezes dizer o que penso,

E outras vezes dizendo-o mal e com misturas,

Vou escrevendo os meus versos sem querer,

Como se escrever não fosse uma coisa feita de gestos,

Como se escrever fosse uma coisa que me acontecesse

Como dar-me o sol de fora.

Procuro dizer o que sinto

Sem pensar em que o sinto.

Procuro encostar as palavras à ideia

E não precisar dum corredor

Do pensamento para as palavras.

Nem sempre consigo sentir o que sei que devo sentir.

O meu pensamento só muito devagar atravessa o rio a nado

Porque lhe pesa o fato que os homens o fizeram usar.

Procuro despir-me do que aprendi,

Procuro esquecer-me do modo de lembrar que me ensinaram,

E raspar a tinta com que me pintaram os sentidos,

Desencaixotar as minhas emoções verdadeiras,

Desembrulhar-me e ser eu, não Alberto Caeiro,

Mas um animal humano que a Natureza produziu.

E assim escrevo, querendo sentir a Natureza, nem sequer como um homem,

Mas como quem sente a Natureza, e mais nada.

E assim escrevo, ora bem, ora mal,

Ora acertando com o que quero dizer, ora errando,

Caindo aqui, levantando-me acolá ,

Mas indo sempre no meu caminho como um cego teimoso.

Ainda assim, sou alguém.

Sou o Descobridor da Natureza.

Sou o Argonauta das sensações verdadeiras.

Trago ao Universo um novo Universo

Porque trago ao Universo ele-próprio.

Isto sinto e isto escrevo

Perfeitamente sabedor e sem que não veja

Que são cinco horas do amanhecer

E que o Sol, que ainda não mostrou a cabeça

Por cima do muro do horizonte,

Ainda assim já se lhe vêem as pontas dos dedos

Agarrando o cimo do muro

Do horizonte cheio de montes baixos.