Czesław Miłosz, ” Elegie – Elegia”

Dar nu uitarea eternă, nu amintirea,

nu negura muntelui, nu vuietul capitalelor

potolesc lumea. După ani de războaie

pe cruce ori piatră o pasăre cântă

de parcă deja deasupra ruinelor Troiei.

Ne însoțesc iubirea, hrana și băutura,

dar strălucirea ochilor nu ni se-întoarce.

Iar o lumină cumplită ne arde grelele

însomnorate pleoape, și în tăcere

ne înștiințează timpul înainte să ne

străbată carnea. Și, credincioase,

bunele animale – făpturile trecătoare,

zadarnic și-îmbată mâna în extaze.

Și din pământ se ridică zadarnic un glas:

urmașă a noastră, umbră! așa amarnic

ne trecem chemându-te-atât de în van?

-traducere de Catalina Franco-

_________________________________

Ni zapomnieniem wiecznym, ani pamiętaniem,

mgłą gór, ni stolic wrzawą świat nie uspokoi.

Aż po latach bojowań krzyż albo i kamień,

i ptak zaśpiewa na nim jak w ruinach Troi.

Miłość, jadło, napoje towarzyszą w drogach,,

ale nie ku nim bystre zwróciły się oczy.

Ciężkie, senne powieki światłość pali sroga

i czas ostrzega cicho, nim ciało przekroczy.

Dobre zwierzęta wierne, ludzie krótkotrwali

szarpią na próżno ręce skrzepłe w zachwyceniu.

A z ziemi głos powstaje: potomku nasz, cieniu,

czyżbyśmy darmo ciebie tak długo wołali?