Adam Zagajewski, ”Cele mai proaspete ore – Wczesne godziny”

Cele mai proaspete ore ale dimineții; când încă

nu scrii (nu încerci), ci doar, leneș, citești.

Totul e calm, liniștit, deplin, de parcă ar fi

un dar oferit prezentului de către muza lentorii,

ca mai înainte,-n vacanță, în copilărie, când

studiam îndelung o hartă color, înaintea călătoriei,

care ne promitea multe iazuri adânci în pădure

ca ochii strălucitori ai fluturilor, pajiști la munte

înecate în iarba ascuțită; ori ca momentul acela

înainte de somn, înainte de vise, când le simți deja

sosirea din alte părți ale lumii, și marșul, pelerinajul,

și veghea la căpătâiul bolnavului (bolnav de veghere)

și o renaștere printre figurile medievale înțepenite

într-o eternă paralizie pe catedrală;

cele mai proaspete ore ale dimineții, liniște

– și tu nu scrii încă,

încă atât de multe înțelegi.

Se apropie bucuria.

-traducere de Catalina Franco-

_______________________________

Wcze­sne go­dzi­ny przed­po­łu­dnia; jesz­cze nie pi­szesz

(nie pró­bu­jesz pi­sać, ra­czej), tyl­ko le­ni­wie czy­tasz.

Wszyst­ko jest nie­ru­cho­me, spo­koj­ne, peł­ne, tak

jak­by to był pre­zent ofia­ro­wa­ny przez muzę po­wol­no­ści,

jak daw­niej, w dzie­ciń­stwie, na wa­ka­cjach, kie­dy dłu­go

stu­dio­wa­ło się ko­lo­ro­wa mapę przed wy­ciecz­ką, mapę,

któ­ra obie­cy­wa­ła tak wie­le, głę­bo­kie sta­wy w le­sie

jak świe­cą­ce oczy mo­ty­li, gór­skie łąki to­ną­ce w ostrej tra­wie;

albo mo­ment przed za­śnię­ciem, kie­dy jesz­cze nie ma snów,

ale już wy­czu­wa się ich nad­cho­dze­nie z róż­nych stron świa­ta,

ich marsz, piel­grzym­kę, ich czu­wa­nie przy łożu cho­re­go

(cho­re­go na jawę), i oży­wie­nie wśród śre­dnio­wiecz­nych fi­gur

skur­czo­nych w wiecz­nym bez­ru­chu nad ka­te­drą;

wcze­sne go­dzi­ny przed­po­łu­dnia, ci­sza

– jesz­cze nie pi­szesz,

jesz­cze ro­zu­miesz tak wie­le.

Zbli­ża się ra­dość.