Roberto Juarroz
Născut în 1925 în Argentina, Roberto Juarroz a studiat literatura și filosofia la Universitatea din Buenos Aires și s-a specializat în științele informației și în biblioteconomie.
A editat revista ”Poesia”. A făcut traduceri, în special din Antonin Artaud.
A primit mai multe premii de poezie, în Argentina și în străinătate. În 1992, a făcut parte din „Grupul de reflecție asupra transdisciplinarității la Unesco”.
Scriitori și poeți precum René Char, Octavio Paz, Julio Cortazar, Roger Munier (traducătorul său în franceză) sau Philippe Jaccottet l-au apreciat în mod deosebit. Opera sa a fost tradusă în douăzeci de limbi străine.
A murit la Buenos Aires în 1995.
”Ne naștem fără cuvinte”
Nu există niciun cuvânt mai sigur ca altul.
A tăcea se învață în timp,
deși ar părea că vorbim.
Ne naștem fără cuvinte,
cu cuvintele distruse plecăm
Și totuși,
deși a trăi înseamnă amuțire,
există o plăcere primordială-n tăcere,
ce justifică toate tăcerile.
*
”Oare”
Mă doare azi să gândesc,
mă doare mâna cu care scriu,
mă doare cuvântul ce l-am spus ieri
și cel pe care nu ți l-am spus,
mă doare lumea.
Sunt zile ce parcă-s făcute
încât totul să doară.
Azi doar Dumnezeu nu mă doare.
Oare fiindcă azi nu există?
*
”A scrie-un poem despre nimic”
A scrie un poem despre nimic,
unde-ar pluti toate transparențele,
ce n-a cunoscut nicicând condamnarea ființei
care l-a părăsit deja,
care urmează să înceapă
și poate ca n-o să înceapă nicicând.
Să-l scrii cu nimic ori cu nimic aproape,
cu umbra cuvintelor,
cu spații uitate,
cu un ritm ce abia apare din liniște,
cu o tăcere marcată într-un punct
de cealaltă parte a vieții.
Un poem despre nimic și cu nimic.
Poate toate poemele
trecute, viitoare ori imposibile
ar putea să încapă în el,
fiecare măcar și o clipă
de parcă în forma-i s-ar odihni,
în formă ori în nimic.
*
”A șasea poezie verticală”
Cine-ar putea îndura patru lumânări
veghind un trandafir?
Cine-ar putea să prindă o mână
târâtă de râu
pe când atinge o altă mână?
Cine-ar putea îndura un tremur
pe chipul recunoscut al unui mort?
Cine-ar putea îndura un tumult
în groapa unei nopți fără Dumnezeu?
Cine-ar putea îndura să se sfârșească ceva
în vreme ce totul continuă?
Cine-ar putea îndura contrapunctul
din muzica asta neagră
și din tăcerile albe?
Cine-ar putea îndura
să treacă înainte.
Însă înaintea a ce?
*
”Trebuie să cazi”
Este nevoie să cazi și nu poți alege unde.
Însă există o formă a vântului în plete,
o pauză a loviturii,
un unghi anume al brațului
pe care ai putea să-l îndoi în cădere.
E doar neînțelesul semnului,
neprevazuta creastă a gândului.
Dar e destul să eviți adâncul unor iluzii,
durerea senină a unui Dumnezeu pustiu.
Ar însemna să îndoim un pic mai mult o virgulă
într-un poem pe care nu l-am putea corecta.
*
”A șaptea poezie verticală”
Cum să iubim imperfectul
Când auzim printre lucruri
chemarea perfecțiunii?
Cum am putea să urmăm,
în cădere, ori în lucruri greșite,
urma a ce nu cade ori nu dă greș?
Poate ar trebui să învățăm
că imperfectul
e altă formă a perfecțiunii:
forma asumată de perfecțiune
spre a putea fi iubită.
*
”A noua poezie verticala”
Oricare lucru e un mesaj,
un semnal care se oferă,
o trapă în vid.
Dar între mesajele lucrurilor
se desenează alte mesaje,
acolo, în intervalul,
între un lucru și altul,
configurându-se prin și fără de ele,
de parcă ar fi să decidă
fără a vrea să fie
ceea ce nu e.
A căuta aceste mesaje,
forma formându-se între forme,
e ca și cum ai completa un cod.
Ori poate să-l descoperi.
A căuta acel trandafir
aflat printre trandafiri.
Chiar dacă nu sunt trandafiri.
*
”A șasea poezie verticală – 2”
Singurătatea mă cheamă cu toate numele
mai puțin cu al meu.
Singurătatea mă cheamă uneori și cu numele tău.
Dar alteori
singurătatea mă cheamă cu numele ei.
Într-o zi cine știe
o să pot eu chema cu numele meu
Atunci cu siguranță
va trebui să-mi răspundă.
**
„A opta poezie verticală”
Trebuie
să facem astfel
încât textul pe care-l citim să ne citească.
Trebuie să facem ca muzica pe care o ascultăm să ne audă.
Trebuie să facem ca ceea ce iubim măcar
să pară că ne iubește.
Iluzia unei realități cu un singur simț trebuie demolată.
E necesar, pentru început,
ca fiecare lucru să aibă cel puțin două,
deși – în adânc – știm că,
dacă ceva n-ar avea toate simțurile, atunci n-ar avea niciunul.
Trebuie
să ne asigurăm că trandafirul, pe care-l ivim doar privindu-l,
la rândul lui creându-ne și pe noi,
va fi să-l facem apoi
să apară din nou
și la nesfârșit.
*
”Ai”
Ai de atins privirea aceea
care privește la unu ca și cum ar fi doi.
Și apoi să se uite la doi
ca și cum ar fi unu.
Și apoi să se uite
la unu și la doi
ca și cum nu ar fi nici unul.
Este privirea ce scrie și șterge în același timp,
care trasează și șterge liniile,
care desparte și unește
doar pur și simplu privind.
Privirea ce nu-i diferită
în afara și înăuntrul visului.
Privirea fără de zone de mijloc.
Privirea creându-se prin privire.
*
”Ne naștem fără cuvinte”
Niciun cuvânt nu-i mai sigur ca altul.
Tăcerea se învață în timp,
chiar dacă părem că vorbim.
Ne naștem fără cuvinte,
ne ducem cu ele distruse.
Și totuși,
deși a trăi înseamnă să amuțim,
există-n tăcere o plăcere,
care justifică toate tăcerile.
*
”Oare”
Mă doare azi să gândesc,
mă doare mâna cu care scriu,
mă doare cuvântul ce l-am spus ieri
și cel pe care nu ți l-am spus,
mă doare lumea.
Sunt zile ce parcă-s făcute
încât să doară totul.
Azi doar Dumnezeu nu mă doare.
Oare fiindcă azi nu există?
*
„Într-o zi voi afla un cuvânt’’
Într-o zi voi afla un cuvânt
care să te pătrundă în trupul tău
și să germineze
să se sprijine pe sânul tău
ca o mână deschisă și închisă în aceeași vreme
voi afla un cuvânt
care să-ți țină trupul, să-l facă să se învârtă,
care să îți conțină
trupul
și să-ți deschidă ochii cum unui zeu fără nori
să-ți folosească saliva
și să-ți îndoaie picioarele.
Tu poate că n-ai să auzi
ori poate n-ai să înțelegi.
Nu e nevoie.
Va rătăci în tine precum o roată
până când o să treacă de la o extremă la alta
femeia mea și nu a mea
și nu se va opri nici măcar în moarte.
Prezentare si traducere de Cătălina Frâncu
catalinafrancoblog 