„Sovegna von” – „ar trebui să-ți aduci amintei”

”Divina Comedie – Purgatoriul”

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Thomas Stearns Eliot, ”Miercurea Cenușii – Ash Wednesday”

I

Fiindcă nu sper să mă întorc din nou

Fiindcă nu sper

Fiindcă nu sper să mă întorc

Dorind darul acestui om și scopul altuia

Nu mă mai străduiesc să îndeplinesc asemenea lucruri

(De ce ar trebui ca un vultur bătrân să-și întindă aripile?)

De ce să plâng

Puterea dispărută a domniei obișnuite?

Fiindcă nu sper să cunosc

Gloria neputincioasă a ceasului drept

Fiindcă nu mai gândesc

Fiindcă știu că n-am să cunosc

Singura trecătoare, adevărată putere

Fiindcă nu pot să beau

Acolo unde copacii înfloresc și se ivesc izvoarele, căci

nu mai este nimic

Fiindcă u acuma știu că timpul e întotdeauna timp

Iar spațiul e întotdeauna spațiu și este singurul loc

Iar ceea ce e real e real numai pentru un timp

Și pentru un singur spațiu

Mă bucur c-acele lucruri sunt așa cum sunt și

Renunț la chipul cel sfânt

Și renunț la voce

De vreme ce nu pot spera să mă întorc din nou,

Ca urmare mă bucur, fiind nevoie a construi ceva

De care să mă bucur

Și-l rog pe Dumnezeu să aibă milă de noi

Și-l rog să pot să uit

Acele lucruri pe care cu mine prea mult le discut

Și le explic prea mult

Și fiindcă nu sper să mă întorc din nou

Las aste cuvinte ca să răspundă

Pentru ca tot ce se face să nu se mai facă

Și ca asupra noastră să nu fie prea grea judecata

Fiindcă aceste aripi nu mai sunt aripi în stare să zboare

Ci doar biete pene spre a bate aerul

Aerul care acuma e-n întregime înghesuit și uscat

Mai strâmt și mai uscat ca voința,

Învață-ne să ne pese și să nu ne pese Învață-ne să stăm liniștiți.

Roagă-te pentru noi, păcătoșii, acuma și în ceasul morții

Roagă-te pentru noi acuma și în ceasul morții.

II

Doamnă, trei albi leoparzi stăteau sub un ienupăr

În prospețimea zilei, hrănindu-se până la sațietate

Din picioarele mele din inima mea din ficatul meu și din ceea ce conținea

Rotundul gol al craniului meu. Și Domnul spuse

Trăi-vor aceste oase? vor să trăiască? Și ce fusese

În oase (care deja se uscaseră) răspunse scârțâit:

Prin bunătatea acestei Doamne

Și prin harul ei, și fiindcă

O preacinstește pe Buna Fecioară în meditație

Noi strălucim cu o așa lumină. Iar eu, care sunt

Cel dezmembrat aici, ofer faptele mele uitării, dragostea mea

Posterității pustiei și rodului tărtăcuței.

Aceasta va reface

Măruntaiele mele fibrele ochilor și părțile nedigerabile

Respinse de leoparzi. Doamna s-a retras

În haină albă, spre contemplare, în haină albă.

Fie ca albul oaselor să ispășească uitarea.

Nu este viață în ele. Și-așa cum sunt uitat și vreau să fiu

Uitat, tot așa vreau să uit

Sfințit astfel și hotărât în țel. Și Domnul zise

Profetizează vântului, vântului numai fiindcă doar

Vântul vrea să asculte. Iar oasele cântau scârțâit

Cu împovărarea lăcustei, zicând

Doamnă a tăcerilor

Îndurerată, senină

Cel mai întreg și sfâșiat trandafir

Al amintirii

Trandafir al uitării

De moarte ostenit

Și dătător de odihnă

Singurul Trandafir

Este acum grădina

Unde pieri-vor

Toate iubirile

Chinul

Iubirii neîmplinite

S-a terminat teribilul

Chin

Al dragostei împlinite

Sfârșitul nesfârșitului.

Călătoria spre nicăieri

Încheierea a tot ce e

De neconvins

Graiul fără cuvinte

Și cuvintele fără grai

Har Mamei

Pentru Grădina

Unde pieri-vor toate iubirile.

Sub un ienupăr cântau oasele, împrăștiate și strălucitoare,

Ne bucurăm să fim împrăștiate, un strop de bine făcutu-ne-am unul la altul,

Sub un copac în răcoarea zilei, cu binecuvântarea nisipului,

Uitând de noi înșine și unii pe alții, uniți

În liniștea pustiei. Acesta-i pământul pe care voi îl

Trageți la sorți. Și nu contează nici împărțirea și nici

Unirea. Acesta-i pământul. Iată-ne moștenirea.

III

La prima cotitură a celei de-a doua scări

M-am reîntors și am văzut dedesubt

Aceeași formă răsucită pe balustradă

Sub aburii cețoși din aerul fetid

Luptând cu diavolul scărilor care purta

Înșelăciunea feței nădejdii și deznădejdii.

La cotitura a doua a celei de-a doua scări

Le-am lăsat răsucite, întoarse mai jos;

Nu mai erau fețe, iar scara era întunecată,

Ciobită și udă, ca gura putredă și căzută a unui moșneag,

Ori precum gura zimțată a unui rechin bătrân.

La prima cotitură a celei de-a treia scări

Era o fereastră cu gratii, cu burta umflată

Ca o smochină și dincolo de păducelul în floare

Și de o scenă ca de la țară, o siluetă cu umerii mari

Îmbrăcată în albastru și verde

Vrăjea vremea lui mai cu un flaut antic.

Cu un păr dulce buclat, cu pletele brune și unduind peste gură,

Liliachii, castanii;

Petrecere, muzici de flaut, opririle, pașii minții,

Pe-a treia scară,

Dispare, dispare; dincolo de nădejde și deznădejde

Puterea sare spre-a treia scară.

O, Doamne, nu-s vrednic

O, Doamne, eu nu ți-s vrednic

Spune-mi o vorbă, Doamne.

IV

Ea care umbla prin purpur și purpuriu

Ce umbla printre

Atâtea rânduri de verde

Umblând în alb și albastru,-n culoarea Mariei,

Vorbind despre lucruri obișnuite

În necunoașterea și în cunoașterea nenorocirii eterne

Ea cea plutind printre alții în vreme ce ei mergeau,

Cea întărind fântâni, împrospătând izvoare,

Răcorind stânca uscată și întărind nisipuri

Într-un albastru de purpur, albastrul culorii Mariei,

Sovegna vos

Iată și anii care se trec la mijloc, dând la o parte

Lăută și flaut, reînviind-o pe aceea

Care se mișcă în vreme între somn și veghe, și poartă,

În juru-i acoperită, învăluita alba lumină.

Trec anii, anii cei noi reînvie

Printr-un superb nor de lacrimi, ei, anii, ei reînvie

Străvechea rimă cu un vers nou. Răscumpără-mi

Timpul. Răscumpără-mi

Imaginea necitită în visul cel mai înalt

În vreme ce unicornii cu giuvaiere trag catafalcul de aur.

Învăluită în alb și senin albastru, tăcută stă sora

Între tise, în spatele zeului din grădină,

Al cărui flaut tăcuse, și-a plecat capul și-a-ncuviințat, și a vorbit

însă fără cuvinte

Izvorul, însă, a răsărit iar pasărea a cântat

Răscumpără-mi timpul, răscumpără-mi visul

Promisiunea cuvântului nespus și neauzit

Până ce vântul din tisă scutur-o mie de șoapte

Iar după – acest al nostru exil

V

Dacă cuvântul pierdut e pierdut, dacă e irosit cuvântul irosit

Dacă, nespus și neauzit, cuvântul

Este neauzit și nespus,

Întotdeauna va fi Cuvântul nespus, Cuvântul neauzit,

Cuvântul fără cuvânt, Cuvântul

În lume și pentru lume;

În întuneric va străluci lumina și, neliniștită, lumea

Fi-va împotriva Cuvântului care se învârte încă

Dinspre tăcutul miez al Cuvântului

O, poporul meu, oare ce ți-am făcut.

Unde afla-vom din nou cuvântul, unde va să răsune

Cuvântul? O, nu aici, unde nu e tăcere deajuns,

Nu pe oceane ori insule, și nici pe

Continent, peste pustiuri ori mlaștini,

Pentru acei umblând prin tenebre, pe vreme

De noapte ori ziuă,

Nu sunt aici nici timpul nici locul potrivit

Nici loc de har pentru acei ce îi evită chipul

Nici timp de bucurie pentru acei care prin zgomot trec și îi neagă

cuvântul

O să se roage sora în voaluri pentru acei ce umblă în întuneric,

Pentru aceia ce te-au ales și ție îți stau împotrivă,

Pentru sfâșiații de corn între vremi și vremi, între timp și timp, între

Ceas și ceas, între cuvânt și cuvânt, între puteri și puteri, pentru cei așteptând

În întuneric? O să se roage sora în voaluri

Pentru copiii din poarta

Pe care nu au să intre și nu au cum să se roage:

Roagă-te pentru acei ce te-au ales și ție îți stau împotrivă

O, poporul meu, oare ce ți-am făcut.

Sora în voaluri o să se roage printre arbuștii de tisă rară

Pentru cei ce-o jignesc și-s îngroziți și nu pot să renunțe

Și afirmă înaintea lumii și printre stânci pe care le neagă,

În ultimul lor deșert și printre cele din urmă stânci albastre,

Deșertul din grădină, Grădina din deșertul

Pustiei, scuipând din gură sămânța de măr uscat.

O, poporul meu.

VI

Deși nu sper să mă întorc din nou

Deși nu sper

Deși nu sper să mă întorc

Spre-a rătăci între pierdere și câștig

În scurta trecere unde se încrucișează visele

Într-un amurg străbătut de vis între o naștere și o moarte

(Binecuvântă-mă tată) deși nu mai voiesc a dori aceste lucruri

De la fereastra largă deschisă spre malul de granit

Pânzele albe încă mai zboară spre mare, spre mare zboară

Nerupte, aripile

Iar inima mea pierdută se întărește, se bucură

În liliacul pierdut și-n voci de mare pierdute

Iar gândul slab e grăbit să se răzvrătească

Pentru toiagul de aur îndoit, pentru mirosul de mare pierdut

Grăbește ca să găsească

Strigătul prepeliței și al ploierului învolburat

Și ochiul orb creează

Formele goale între porți de fildeș

Mireasma reînnoiește gustul de sare al nisipului

E vremea încordării între moarte și naștere

E locul singuratic unde trei vise se încrucișează

Printre stâncile albastre

Dar când vocile scuturate dinspre arbuștii de tisă se îndepărtează

Fie ca altă tisă să fie scuturată și să răspundă.

O, soră sfântă, sfântă măicuță, tu suflet al fântânii, tu, suflet

al grădinii,

Fie să nu ne batjocorim în minciună

Învață-ne să ne pese și să nu ne pese

Învață-ne să stăm neclintiți

Chiar printre aceste stânci,

Fie ca pacea noastră să fie în voia Lui

Și chiar și printre aceste stânci

Soră, mamă, Măicuță,

Suflet al râului, suflet al mării,

Să nu mă îngădui departe de tine

Fie ca strigătul meu să te ajungă.

_____________________________-

-traducere de CaCatalina Franco______________________________

I

Because I do not hope to turn again

Because I do not hope

Because I do not hope to turn

Desiring this man’s gift and that man’s scope

I no longer strive to strive towards such things

(Why should the agèd eagle stretch its wings?)

Why should I mourn

The vanished power of the usual reign?

Because I do not hope to know

The infirm glory of the positive hour

Because I do not think

Because I know I shall not know

The one veritable transitory power

Because I cannot drink

There, where trees flower, and springs flow, for there is

nothing again

Because I know that time is always time

And place is always and only place

And what is actual is actual only for one time

And only for one place

I rejoice that things are as they are and

I renounce the blessèd face

And renounce the voice

Because I cannot hope to turn again

Consequently I rejoice, having to construct something

Upon which to rejoice

And pray to God to have mercy upon us

And pray that I may forget

These matters that with myself I too much discuss

Too much explain

Because I do not hope to turn again

Let these words answer

For what is done, not to be done again

May the judgement not be too heavy upon us

Because these wings are no longer wings to fly

But merely vans to beat the air

The air which is now thoroughly small and dry

Smaller and dryer than the will

Teach us to care and not to care Teach us to sit still.

Pray for us sinners now and at the hour of our death

Pray for us now and at the hour of our death.

II

Lady, three white leopards sat under a juniper-tree

In the cool of the day, having fed to sateity

On my legs my heart my liver and that which had been

contained

In the hollow round of my skull. And God said

Shall these bones live? shall these

Bones live? And that which had been contained

In the bones (which were already dry) said chirping:

Because of the goodness of this Lady

And because of her loveliness, and because

She honours the Virgin in meditation,

We shine with brightness. And I who am here dissembled

Proffer my deeds to oblivion, and my love

To the posterity of the desert and the fruit of the gourd.

It is this which recovers

My guts the strings of my eyes and the indigestible portions

Which the leopards reject. The Lady is withdrawn

In a white gown, to contemplation, in a white gown.

Let the whiteness of bones atone to forgetfulness.

There is no life in them. As I am forgotten

And would be forgotten, so I would forget

Thus devoted, concentrated in purpose. And God said

Prophesy to the wind, to the wind only for only

The wind will listen. And the bones sang chirping

With the burden of the grasshopper, saying

Lady of silences

Calm and distressed

Torn and most whole

Rose of memory

Rose of forgetfulness

Exhausted and life-giving

Worried reposeful

The single Rose

Is now the Garden

Where all loves end

Terminate torment

Of love unsatisfied

The greater torment

Of love satisfied

End of the endless

Journey to no end

Conclusion of all that

Is inconclusible

Speech without word and

Word of no speech

Grace to the Mother

For the Garden

Where all love ends.

Under a juniper-tree the bones sang, scattered and shining

We are glad to be scattered, we did little good to each

other,

Under a tree in the cool of day, with the blessing of sand,

Forgetting themselves and each other, united

In the quiet of the desert. This is the land which ye

Shall divide by lot. And neither division nor unity

Matters. This is the land. We have our inheritance.

III

At the first turning of the second stair

I turned and saw below

The same shape twisted on the banister

Under the vapour in the fetid air

Struggling with the devil of the stairs who wears

The deceitul face of hope and of despair.

At the second turning of the second stair

I left them twisting, turning below;

There were no more faces and the stair was dark,

Damp, jaggèd, like an old man’s mouth drivelling, beyond

repair,

Or the toothed gullet of an agèd shark.

At the first turning of the third stair

Was a slotted window bellied like the figs’s fruit

And beyond the hawthorn blossom and a pasture scene

The broadbacked figure drest in blue and green

Enchanted the maytime with an antique flute.

Blown hair is sweet, brown hair over the mouth blown,

Lilac and brown hair;

Distraction, music of the flute, stops and steps of the mind

over the third stair,

Fading, fading; strength beyond hope and despair

Climbing the third stair.

Lord, I am not worthy

Lord, I am not worthy

but speak the word only.

IV

Who walked between the violet and the violet

Whe walked between

The various ranks of varied green

Going in white and blue, in Mary’s colour,

Talking of trivial things

In ignorance and knowledge of eternal dolour

Who moved among the others as they walked,

Who then made strong the fountains and made fresh the springs

Made cool the dry rock and made firm the sand

In blue of larkspur, blue of Mary’s colour,

Sovegna vos

Here are the years that walk between, bearing

Away the fiddles and the flutes, restoring

One who moves in the time between sleep and waking, wearing

White light folded, sheathing about her, folded.

The new years walk, restoring

Through a bright cloud of tears, the years, restoring

With a new verse the ancient rhyme. Redeem

The time. Redeem

The unread vision in the higher dream

While jewelled unicorns draw by the gilded hearse.

The silent sister veiled in white and blue

Between the yews, behind the garden god,

Whose flute is breathless, bent her head and signed but spoke

no word

But the fountain sprang up and the bird sang down

Redeem the time, redeem the dream

The token of the word unheard, unspoken

Till the wind shake a thousand whispers from the yew

And after this our exile

V

If the lost word is lost, if the spent word is spent

If the unheard, unspoken

Word is unspoken, unheard;

Still is the unspoken word, the Word unheard,

The Word without a word, the Word within

The world and for the world;

And the light shone in darkness and

Against the Word the unstilled world still whirled

About the centre of the silent Word.

O my people, what have I done unto thee.

Where shall the word be found, where will the word

Resound? Not here, there is not enough silence

Not on the sea or on the islands, not

On the mainland, in the desert or the rain land,

For those who walk in darkness

Both in the day time and in the night time

The right time and the right place are not here

No place of grace for those who avoid the face

No time to rejoice for those who walk among noise and deny

the voice

Will the veiled sister pray for

Those who walk in darkness, who chose thee and oppose thee,

Those who are torn on the horn between season and season,

time and time, between

Hour and hour, word and word, power and power, those who wait

In darkness? Will the veiled sister pray

For children at the gate

Who will not go away and cannot pray:

Pray for those who chose and oppose

O my people, what have I done unto thee.

Will the veiled sister between the slender

Yew trees pray for those who offend her

And are terrified and cannot surrender

And affirm before the world and deny between the rocks

In the last desert before the last blue rocks

The desert in the garden the garden in the desert

Of drouth, spitting from the mouth the withered apple-seed.

O my people.

VI

Although I do not hope to turn again

Although I do not hope

Although I do not hope to turn

Wavering between the profit and the loss

In this brief transit where the dreams cross

The dreamcrossed twilight between birth and dying

(Bless me father) though I do not wish to wish these things

From the wide window towards the granite shore

The white sails still fly seaward, seaward flying

Unbroken wings

And the lost heart stiffens and rejoices

In the lost lilac and the lost sea voices

And the weak spirit quickens to rebel

For the bent golden-rod and the lost sea smell

Quickens to recover

The cry of quail and the whirling plover

And the blind eye creates

The empty forms between the ivory gates

And smell renews the salt savour of the sandy earth

This is the time of tension between dying and birth

The place of solitude where three dreams cross

Between blue rocks

But when the voices shaken from the yew-tree drift away

Let the other yew be shaken and reply.

Blessèd sister, holy mother, spirit of the fountain, spirit

of the garden,

Suffer us not to mock ourselves with falsehood

Teach us to care and not to care

Teach us to sit still

Even among these rocks,

Our peace in His will

And even among these rocks

Sister, mother

And spirit of the river, spirit of the sea,

Suffer me not to be separated

And let my cry come unto Thee.