Arthur Rimbaud, ”Ofélia”
I
Pe valul calm și negru sub stelele dormind
Ophelia cea albă plutește – un mare crin,
Încet-încet plutește, culcată-n large voaluri…
Departe în pădure răsună lungi ecouri.
Sunt mii de ani de când Ofelia cea tristă,
Fantasmă albă trece pe apa grea, mâhnită;
Sunt mii de ani de când, în blânda-i nebunie,
Ea își șoptea iubirea în boarea înserării.
Vântu-i sărută sânii și împrăștie-n corole,
Plutind ușor pe ape, largele sale voaluri;
Iar sălcii tremurânde îi plâng încet pe umăr,
O trestie se înclină pe visătoarea-i frunte.
În jurul ei suspină răniții nenufari;
Ea uneori trezește aninul care doarme,
Gingaș fior de aripe se-aude din cuibare:
– Din stele de-aur vine un cânt misterios.
II
– Ofelia cea pală! frumoasă ca zăpada!
Tu ai murit, copilă, purtată acum de valuri!
Un vânt suflând din munții Norvegiei înalți
De-o libertate amară vorbitu-ți-a gingaș;
O răsuflare, numai, prin păru-i unduios;
Ciudate sonuri naște un suflet visător;
Iar sufletul l-aude blândul murmur al lumii
Și-s plânsete de ramuri și noaptea e suspine;
Și-n voci de mări nebune, și-n vaiet uriaș,
Prea omenesc, prea dulce o inimă s-a frânt;
Când într-o zi de-april, un mândru cavaler,
Se așează la picioare-i, palid sărman nebun!
O! Cer! Iubire! Doruri! Nebună, vai, ce vis!
Precum în foc zăpada în el tu te-ai topit:
Căci visul tău imens îți năbuși cuvântul,
– Cumplitul infinit ți-a spulberat azurul!
III
– Iară poetul spune că razelor de stele
Tu noaptea le-aduci flori, de ele le anini,
Că el văzu pe apă, culcată-n voaluri grele,
Pe Ofelia cea albă plutind – un mare crin.
-traducere de Catalina Franco-
________________________________
I
Sur l’onde calme et noire où dorment les étoiles
La blanche Ophélia flotte comme un grand lys,
Flotte très lentement, couchée en ses longs voiles…
On entend dans les bois lointains des hallalis.
Voici plus de mille ans que la triste Ophélie
Passe, fantôme blanc, sur le long fleuve noir;
Voici plus de mille ans que sa douce folie
Murmure sa romance à la brise du soir.
Le vent baise ses seins et déploie en corolle
Ses grands voiles bercés mollement par les eaux;
Les saules frissonnants pleurent sur son épaule,
Sur son grand front rêveur s’inclinent les roseaux.
Les nénuphars froissés soupirent autour d’elle;
Elle éveille parfois, dans un aune qui dort,
Quelque nid, d’où s’échappe un petit frisson d’aile:
Un chant mystérieux tombe des astres d’or.
II
Ô pale Ophélia! belle comme la neige!
Oui tu mourus, enfant, par un fleuve emporté!
C’est que les vents tombant des grands monts de Norvège
T’avaient parlé tout bas de l’âpre liberté;
C’est qu’un souffle, tordant ta grande chevelure,
A ton esprit rêveur portait d’étranges bruits;
Que ton coeur écoutait le chant de la nature
Dans les plaintes de l’arbre et les soupirs des nuits;
C’est que la voix des mers folles, immense râle,
Brisait ton sein d’enfant, trop humain et trop doux;
C’est qu’un matin d’avril, un beau cavalier pâle,
Un pauvre fou, s’assit muet à tes genoux!
Ciel! Amour! Liberté! Quel rêve, ô pauvre folle!
Tu te fondais à lui comme une neige au feu:
Tes grandes visions étranglaient ta parole
Et l’infini terrible effara ton oeil bleu !
III
Et le poète dit qu’aux rayons des étoiles
Tu viens chercher, la nuit, les fleurs que tu cueillis,
Et qu’il a vu sur l’eau, couchée en ses longs voiles,
La blanche Ophélia flotter, comme un grand lys.