O, Părăsire

fii tu coroana mea, Durere fii tu

palatul meu, și eu Prințesă ta.

~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Robert Walser, ”Tobold”

Răufăcătorul:

Tu mă crezi un răufăcător? Nu

sunt. Crede-mă, eu nu sunt

un asemenea ticălos. Limba a fost

aceea ce m-a făcut astfel.

Lumea vrea imediat o imagine.

Și e ciudat. Tu nu ești acel,

cel dinlăuntrul tău

nu, tu ești lucrarea lor, ești

făptuirea șoaptei. Ea

vrea să te vadă că te comporți astfel,

și tu chiar astfel te porți. Eu nu sunt rău;

eu sunt numai bolnav.

Tobold:

Cum? Așa e. Ciudat.

Nu sunt de părere nici eu c-ai fi

un ticălos. Deși eu sunt,

vezi tu, doar un tânăr prost și

aș putea să greșesc, dar oare nu

s-ar putea să greșească și lumea?

N-ar putea oare să fi greșit și ei, cei

care te condamnă? Ai niște ochi care,

cum să spun, mie îmi plac foarte mult.

Tu ești bolnav? Te cred.

Dar de ce nu te duci la doctor?

Răufăcătorul:

Poate că tu ești doctorul. În orice caz

tu ești bun.

Tobold:

Iată că vine, după cum văd,

suferindul simplu-cinstit. Chipul lui

este fals. Se crede

mai bun decât e. E mai degrabă

o oaie decât un evlavios. Mie nu-mi place de el.

În schimb de tine, răufăcătorul, de tine îmi place.

Suferindul:

Plesnind de răutate mi-închipui mereu

că este lumea asta cețoasă.

Mă uit întruna la mine

și întruna mă văd bântuit:

Iată-l pe răul ce mă împinge.

Tobold:

Asta-și închipuie proștii.

Suferindul:

Cine ești tu de amesteci cu atâta îndrăzneală

în jocul ăsta? nu te-am văzut niciodată

și, prin urmare, n-am să-ți acord atenție.

Pari un mic cerșetor obraznic!

Tobold:

Numele meu e Tobold și nu am dat

vreodată ocazia vreunui cap de oaie

să mă respecte. — E o afacere slabă,

nu iese nimic din asta.

Eu sunt eu însumi. Îmi dau atenție doar mie

însumi.Tu ia aminte la asta. Respectă-mă. Iar

mai apoi, și eu mă bucur de lume.

Iată, de pildă, răufăcătorul

mă bucură. Mă bucur

de soare. Însă de tine – nu. Tu

Nu mă bucuri în niciun chip.

Tu nu ai artă. Ce are arta, da, asta

mă încântă. Hoțul și ticălosul

ei înșiși pot fi pe plac. Dacă-i

împachetezi, atunci sunt închiși

la casa de corecție

și-atuncea știi și ce ai făcut.

Dar tu ești un cameleon.

Nu faci nici două parale. Diavolu-i

diavol. – Uite, răufăcătorului

îi întind mâna. Dar ție nu-ți pot da

mâna. Păianjenii sunt mai de înțeles –

și șoarecii, și șobolanii, și broaștele râioase – decât

cum un om ca tine a reușit

să fie suferind.

Răufăcătorul:

Ha ha ha!

Așa e, tinere, ceartă-l.

Suferindul:

Vai, și aici, chiar și aici eu sunt oprimat.

Lumea e plină de înșelăciune.

Vreau doar să merg la prințesă

să o anunț.

Răufăcătorul:

Pășește numai..

Vino, băiatul meu curajos, vino.

Vreau să te duc la o dansatoare.

Ar trebui să țâșnească vinul. Locul,

unde e ea nu e deloc departe.

Între arbuștii pe care-i zărești acolo

e întinsă în iarba unduitoare.

E așa frumoasă, dansează dumnezeiește.

Dar vei vedea. Ar trebui să se uite la tine

și să te strângă la piept. Ospăţul

nu este rău, dacă-i făcut cu grație.

Tobold:

Îmi place să merg într-un astfel de loc.

Metamorfoza

Tobold:

Ar trebui să mă regăsesc, asta îmi

spune steaua. Să mă regăsesc? N-ar fi

trebuit mai înainte să nu mă pierd? Pot să

mă regăsesc când in mine nu e

nimic de găsit? Dacă nu vrei să te

pierzi nicicând, n-ai cum să te

regăsești vreodată. Așa că vreau

să mă pierd. Aici bâjbâi de tot

în bezne. E noapte, și după cum

se arată aici, nu te-ai putea gândi

la vreun zgomot. Dacă ar cădea vreo

lovitură acum, ar fi ca și cum aș fi

visat-o numai. Ce caut de fapt

eu aici? Pe mine însumi? Nu, căci eu

nu sunt atât de pasionat de mine.

Va fi fiind cineva aici, altfel nu aș avea

ce să caut aici. Pst.

Parcă vorbea cineva. Cu siguranță

că e cineva aici, însă cine –

e un mister pentru mine. Dar chiar dacă

e fie și numai convingerea că e cineva

aici, deja sunt multe aici. Mie

credința îmi spune că e o

o viață aici, și că cine este aici

e frumos. Ascultă. E asta? Nu, totul

e liniștit. Nu se mișcă nimic, însă

dorința din mine ar vrea să fie aici

cineva care să se miște.

Cel părăsit:

Oare sunt eu furios? Nu, eu nu sunt furios.

Sunt scos în afara legii și sunt

abandonat într-un loc depărtat.

De dragul iubirii care a trebuit

să mă înșele, am fost alungat

și abandonat aici. Nimeni nu vine

la mine, nu se întâmplă să vină

nimeni să stea cu mine.

Nimeni nu vine în mohorâtul

loc al proscrișilor întunecați.

Nimeni nu vrea să mă știe, nimeni

nu mai dorește să fie corect cu mine.

Nu mă pot plânge. Dacă mă plâng,

atunci înnebunesc.

Așa că doar sufăr, încă doar

sufăr singur. Nu e nimic altceva

de făcut, suferi la fel cum în adâncul

mării apa nu poate fi decât udă,

cum cine se înțeapă nu poate

decât sa sângere. O, Părăsire

fii tu coroana mea, Durere fii tu

palatul meu, și eu Prințesă ta.

Tobold:

Ascultă, ascultă, răsună. Ascultă ce dulce răsună.

Muzica – am iubit-o întotdeauna.

Mai înainte ea totdeauna venea ca o minune

la mine.

Părăsitul:

E cineva aici?

Tobold:

Sunt eu.

Părăsitul:

Cine eşti tu?

Tobold:

Sunt un biet om.

Un biet tânăr om sunt eu.

De altfel poate curajos, dar poate nu;

sârguincios, dar poate nu;

capabil de lucruri bune, dar poate

capabil și de altceva. Nu știu,

îmi este necunoscut. Eu m-am pierdut

pe mine acolo, deci cum să spun, în

întuneric, și totuși eu m-am ținut mereu drept.

Omul ar trebui să fie atent la postură,

de parcă el sieși întotdeauna și-ar

sta dinante-i. Tu însuți te-ai numit

prințesă. Am auzit. Am tras

cu urechea. Iertare. Eu sunt

dintre cei care împinge deoparte

ceea ce-aude. Pare că tu

ești nefericit. Se potrivește; fiindcă

iubesc și ador tot ce nu este

fericit. Eu însumi sunt, ar trebui s-o afli,

și să mă crezi, aproape prea fericit.

Mă disprețuiesc pentru asta. Sunt

bucuros să-ți slujesc ție Nu prea te

văd fiindcă e întuneric aici.

Dar ce contează. Sufletul tău se vede.

Doar că tu știi: Eu mor de dorința

de-a te vedea pe tine și mi-aș dori

să am o lumină la îndemână

spre a vedea frumusețea

nu numai să o simt. Spune ce-ar trebui

să fac eu. Cum te-aș putea ajuta? Eu sunt dintre

cei ce sunt bucuroși să fie de folos.

Vreau să cobor pentru tine-n

damnare spre a-ți putea merita sărutul.

Așa că vorbește. Eu îți vorbesc aici,

însă tu taci. Cumva ești supărat?

Cel părăsit:

Nu, nu sunt supărat.

doar sufăr. Vorbește mai departe.

Cuvintele tale mă mângăie.

Vorbești cu încredere. Spune, tu ești

un om atât de sărac, și – ca ființă –

atât de jos, încât e nevoie ca să- i

vorbești proscrisului, și încă pe un ton

așa bun și îndatoritor ? Oare nu este

prea multă înălţime și demnitate

și importanță-n persoana care-mi vorbește,

și totuși, după cum pare, atât de bucuros.

Tobold:

E mult mai multă durere decât visezi.

Cel părăsit:

Poate fi cineva mai sărman decât mine?

Tobold:

Ei bine, poți fi cu încă mult mai sărac.

Nu sunt toți oamenii oare foarte,

foarte săraci? Cumva oare cine

s-ar lauda și ar spune:

„Sunt cu-adevărat bogat”? Nici unul

nu e bogat. A te fi născut înseamnă

să te arunci în sărăcie. Lupta cu greutățile –

asta numim noi viață. N-a existat niciodată

o așa bogăție a vieții. Bogat

este cine nu este rău. Dacă nu ai în tine

dorința de răzbunare, și dacă nu te simți

supărat, atunci nu tu ești săracul.

Cel care încă plânge este bogat.

Greșitul este bogat. Avuția nu-i aparține

celui ce-o are, nu celui care insistă

asupra dreptului, nu celui obsedat și

care vrea să aibă mereu dreptate. Greșitul e

încântător, e atrăgător și bogat, iar dacă

ești închis și ești smerit, atunci tu ești

bogat.

Cel părăsit:

Deci sunt bogat în durere?

Ce grai folosești tu acolo?

Tu ai venit la mine ca să-mi

spui mie c-aș fi mai bogat

decât cei ce mă cred mizerabil,

decât toți cei care cred și gândesc

c-ar trebui să disper?

Tobold:

Desigur.

Cel părăsit:

Ești un înger?

Tobold:

Eu păstrez!

O grămadă de inadecvare

sunt eu. Nu vezi?! Sunt rău.

Cel părăsit:

E deci doar artă ceea ce spui?

Tobold:

O, suflete, nu! Cum ar putea fi artă

dacă eu nu sunt artist.

Cel părăsit:

Și ce ești tu?

Tobold:

Nici măcar eu nu mă știu.

Ar trebui mai întâi să aflu ce sunt.

Cel părăsit:

Vorbești frumos. Și din moment ce

am o stare și o naștere (de care eu

nu sunt mândru), ia de la mine inelul

și pleacă. N-ai să mă poți ajuta

decât plecând, Pleacă de-aicea. –

În altă parte

Tobold:

Cam cât un senin baldachin

se întinde cerul aici.

A libertate miroase aici!

Ce încântare trece-n văzduh!

Aeru-i proaspăt, îl tragi in piept

cu delicioase lacome înghițituri.

De nu te enervezi,

ziua-i ca un cristal.

Ce minunat e aici. Colo cade o frunză.

Ai vrea să te duci, s-o iei,

să ți-o apeși pe buze. Apare prin ceață

lumina razelor. Se luminează.

Roua se așează. Totul e umed. Totul

străluce, o vrajă pentru ochi,

ce cald, și ce bine le e copacilor,

plini încă de frunze galbene.

A mai rămas și un strop de verde,

pierdut pe aici din vara bogată.

Iar mai departe văd brazii solemni

la marginea iazului, și se răsfrâng

în apă. Ascultă. Un țipăt.

O pasăre-n aer.

Și totul devine tot mai frumos,

și este frumos, frumos.

Nu-ți vine să crezi. Galbenul este

gloria, albastrul – tandrul e

ca iubirea, iar castaniul de-acolo

e demnitatea. Potecile şerpuiesc

prin tufișuri, și toate împreună

atârnă precum o dulce pictură. E fericirea.

Și nu numai eu

sunt fericitul. E Totul.

Dar sunt, desigur, și eu. Dacă

Întregul, Totul, tot ce se risipește

și ne-înconjoară e atât de frumos,

atunci sunt și eu la fel de frumos,

frumos fiindcă îmi place. Fiindcă tot

Necuprinsul mă înconjoară. Astfel

îți aparțin, natură. Sunt

ton în ton în cor, și-n cântec eu

sunt un mic și dulce glas.

Domnul proprietar:

Nebunule, spune-mi, ce cauți tu aici?

De ce nu te afli la munca de zi cu zi? Ce spui?

Caști gura la natură, nătângule!

Așteaptă. Te învăț eu cu biciul cum

să înțelegi tu Lumea. Și-acuma, hai,

în clipa asta chiar, marş înapoi la muncă.

*

Tobold – Nătâng

_______________________________

-traducere de Catalina Francu-

_______________________________

Der Schurke

Glaubst du, ich sei ein Schurke? Ich

bin keiner. Glaube mir, ich bin

nicht solch ein Bösewicht. Das hat

die Zunge so aus mir gemacht.

Die Welt will gleich ein Bildnis sehn.

‘s ist sonderbar. Man ist nicht das,

was man in seinem Innern ist,

nein, du bist Werk von ihnen, bist

Abguß von dem Geflüster. Sie

woll’n dich so handeln sehn, und so

auch handelst du. Ich bin nicht schlecht;

nur krank.

Tobold

Wie? Ja. ‘s ist sonderbar.

Auch ich bin nicht der Meinung, du seist ein

Halunke. Zwar bin ich

ja nur ein dummer Junge, und

ich kann mich irren, doch kann denn

nicht auch die Welt im Irrtum sein?

Könn’n sie nicht auch sich irr’n, die dich

verdammen? Du hast Augen, die

mir, wie doch soll ich sagen, sehr

gefallen. Krank bist du? Ich glaub’s.

Doch warum gehst du nicht zum Arzt?

Schurke

Vielleicht bist du der Arzt. Du bist

jed’falles gut.

Tobold

Hier kommt ja, wie ich sehe, der

schlicht-ehrliche Bedrängte. Sein

Gesicht ist falsch. Er hält sich für

was Bess’res als er ist. Er ist

mehr Schaf als fromm. Ich mag ihn nicht.

Dich, Schurke, jedoch mag ich gern.

Der Bedrängte

Voll Bosheit, bild’ ich stets mir ein,

sei diese ungereimte Welt.

Ich blicke stets nur selbst mich an

und sehe immer mich verfolgt:

Hier steht der Bös’wicht, der mich drängt.

Tobold

Das bildet sich ein Dummkopf ein.

Der Bedrängte

Wer bist du, der so keck sich mischt

in dieses Spiel? Ich sah dich nie

und achte deiner deshalb nicht.

Du scheinst ein frecher Betteljung’!

Tobold

Tobold heiß’ ich, und ich gab nie

Schafsköpfen Anlaß, mich

zu achten. ‘s ist ein mageres Geschäft

und es kommt nichts dabei heraus.

Ich bin mein selbst. Ich selbst

hab Achtung vor mir. Wisse das. Und dann

hab ich auch Freude an der Welt.

Hier beispielsweis’ am Schurken hab’

ich Freude. An der Sonne hab’

ich Freude. Doch an dir nicht. Du

freust mich in keiner Art und Weis’.

Nicht Art hast du. Was Art hat, das

entzückt mich. Dieb’ und Schelm’

selbst sind erfreulich. Packt man sie,

so sperrt man sie ins Zuchthaus ein

und weiß auch, was getan man hat.

Doch du bist ein Chamäleon.

Nichtswürdig bist du. Teufel sind

doch Teufel. – Hier dem Schurken geb’

die Hand ich. Dir kann man die Hand

nicht reichen. Spinnen sind verständlicher,

Mäus’, Ratt’ und Kröten, als

ein Mensch, wie du, dem’s nur auf das

Verfolgtsein ankommt.

Schurke

Ha ha ha!

Recht so, mein Junge, schimpf ihn aus.

Bedrängter

Auch hier, auch hier bedrängt man mich.

Die Welt ist voll von Hinterlist.

Ich will nur gleich zur Fürstin gehn

und ihr das melden.

Schurke

Tritt nur ab.

Komm, du mein wackrer Junge, komm.

Ich will zu einer Tänzerin

dich führen. Wein soll sprühn. Der Ort,

wo sie sich aufhält, ist nicht fern.

In dem Gebüsch, das du dort siehst,

liegt sie im schwellend weichen Gras.

Schön ist sie, göttergleich tanzt sie.

Doch du wirst sehn. Sie soll dich an

die Brüste drücken. Schlemmen ist

nicht schlecht, wenn man’s mit Grazie tut.

Tobold

Ich gehe gern an solchen Ort.

Verwandlung

Tobold

Ich soll mich finden, sagt mir das

Gestirn. Mich finden? Müßt’ ich da

mich nicht vorher verlieren? Kann

ich mich denn finden, wenn’s an mir

nichts aufzufinden gibt? Wer nie

verloren gehn will, kann sich auch

nie finden. Also will ich mich

verlieren. Hier nun tapp’ ich ganz

im Dunkeln. Nacht ist es, und ein

Geräusch, so sieht’s hier aus, läßt sich

hier gar nicht denken. Wenn ein Schuß

jetzt fiele, wär’s mir, wie wenn ich

ihn mir nur träumte. Was denn such’

ich hier? Mich selbst? Nein, denn ich bin

nicht gar so sehr erpicht auf mich.

Es muß hier jemand sein, sonst wär’

ich hier nicht auf der Suche. Pst.

Sprach da nicht jemand? Ganz bestimmt

ist irgend jemand hier, doch wer,

ist mir ein Rätsel. Doch wenn auch

der Glaube nur, es sei hier wer,

hier ist, so ist schon viel hier. Mir

sagt es der Glaube, daß es hier

ein Leben gibt, und daß wer hier

ist, schön ist. Horch. War das? Nein, es

ist alles still. Nichts regt sich, als

der Wunsch in mir, es möchte hier

jemand sich regen.

Die Verlassene

Bös’ bin ich? Nein, ich bin nicht bös’.

Verfehmt bin ich und muß hier am

entlegnen Ort verlassen sein.

Um Liebe willen, die mich hat

betrügen müssen, muß ich hier

verstoßen und verlassen sein.

Niemand kommt zu mir her, es fällt

niemandem ein, bei mir zu sein.

Niemand kommt bis zum düstern Ort

der finstern Ausgestoßenheit.

Es will mich niemand kennen, es

will niemand mehr gerecht mir sein.

Ich kann nicht klagen. Klagt’ ich, so

riß es mich bis zum Wahnsinn hin.

Drum still, drum nur gelitten, nur

allein gelitten. Ist nichts anderes

übrig, so leidet man

wie in dem Grund des Meers das Naß

nur naß sein kann, wie, wer sich sticht,

nur bluten kann. Verlassenheit,

sei du mir Krone. Schmerz, sei du

Palast mir, und ich Fürstin so.

Tobold

Horch, horch, es tönt. Wie süß das tönt.

Ich habe stets Musik geliebt.

Mir immer als ein Wunder kam

sie vor.

Verlassene

Ist jemand hier?

Tobold

Ich bin’s.

Verlassene

Wer bist du?

Tobold

Eine Wenigkeit.

Ein junger dummer Mensch bin ich.

Sonst brav vielleicht, vielleicht auch nicht;

arbeitsam, doch vielleicht auch nicht;

fähig zum Guten, doch vielleicht

auch zu was anderem fähig. Un-

bekannt ist mir’s. Ich habe mich

da so, wie soll ich sagen, in

der Finsternis verloren, doch

hielt ich stets wacker mich gradauf.

Es soll der Mensch auf Haltung sehn,

als wenn er selbst sich immer ge-

genüberstände. Fürstin nannt’st

du dich. Ich habe es gehört. Ich hab’

gelauscht. Verzeih. Ich bin

solch einer, der das, was er hört,

beiseite schiebt. Es scheint, daß du

unglücklich bist. So paßt es; denn

ich liebe und verehre, was

nicht fröhlich ist. Ich selbst, mußt du

erfahren, bin mir, glaub’ mir, fast

zu fröhlich. Ich verachte mich

ja auch dafür. Sehr gerne dient’

ich dir. Ich seh’ dich nicht, denn es

ist dunkel hier. Was macht’s. Es sieht

die Seele dich. Doch daß du’s weißt:

ich sterbe vor Verlangen, dich

zu sehn, und wünscht’, ich hätt’ ein Licht

zur Hand, damit ich Schönheit säh’

und nicht nur fühle. Sag’, was soll

ich tun. Kann ich dir helfen? Ich

bin einer, den’s entzückt, zu Dienst

zu stehn. Ich will für dich hinab

in die Verdammnis gehn, um zu

verdienen, dich zu küssen. So

sprich doch. Ich rede hier, und du

schweigst. Bist du bös’?

Verlassene

Ich bin nicht bös’.

Ich bin nur leid. Sprich weiter. Dein

Gespräch hat was wie Trost für mich.

Du sprichst zutraulich. Sage, bist

du ein so armer Mensch, und als

Person so niedrig, daß du mußt

zu der Verfehmten reden, und

noch in so gutem Ton? Es muß nicht viel

Stand, Würde und Bedeutendheit

am Menschen sein, der zu mir spricht

und noch, wie’s scheint, so gern.

Tobold

Es gibt mehr Armut als du träumst.

Verlassene

Kann jemand ärmer sein als ich?

Tobold

Wohl kann noch jemand ärmer sein.

Sind denn nicht alle Menschen sehr,

sehr arm? Wer brüstet sich und sagt:

»Ich bin wahrhaftig reich«? Niemand

ist reich. Geboren sein heißt in

die Armut sinken. Leben heißt

mit Nöten kämpfen. Es gab nie

solch einen Lebensreichtum. Reich

ist, wer nicht bös’ ist. Wenn du kein

Gelüst hast, dich zu rächen, kein

Gefühl des Zorns hast, bist du nicht

die Ärmste. Wer noch weint, ist reich.

Wer unrecht hat, ist reich. Zu den

Besitzenden gehört nicht der

Besitzende, nicht der, der auf dem Recht beharrt,

nicht der Starrköpfige, der

recht haben will. Unrecht ist süß,

wonnig und reich, und wenn du im

Gefängnis sitz’st und büß’st, so bist

du reich.

Verlassene

So bin ich reich im Leid?

Welch eine Sprache führst du da?

Bist du zu mir gekommen, mir

zu sagen, daß ich reicher sei

als die, die glauben, ich sei sehr

elend, als die, die denken, ich

müsse verzweifeln?

Tobold

Ja, gewiß.

Verlassene

Bist du ein Engel?

Tobold

I bewahr!

Ein Häufchen Unzulänglichkeit,

das bin ich. Schlecht bin ich. Seh’s ein.

Verlassene

So ist es Kunst nur, was du sprichst?

Tobold

Nein, Seele. Wie auch könnt’ es Kunst

sein, da ich doch kein Künstler bin.

Verlassene

Was bist du?

Tobold

Weiß es selber nicht.

Muß erst erfahren, was ich bin.

Verlassene

Du redest lieb. Und da ich von

Stand und Geburt bin (worauf ich

nicht stolz bin), nimm den Ring von mir

und geh’. Du kannst nichts weiter für

mich tun, als gehn. Verlaß den Ort. –

Anderswo

Tobold

Ganz wie ein blauer Baldachin

ist hier der Himmel ausgespannt.

Welch eine Freiheit duftet hier,

welch ein Gefühl geht durch die Luft.

Die Luft ist frisch, man atmet sie

in köstlich gierigen Zügen ein.

Wenn man nur nicht verdrossen ist,

so ist der Tag wie ein Kristall.

Wie schön ist’s hier. Dort fällt ein Blatt.

Man möchte gehen und es an

die Lippen drücken. Nebel streicht

durch das Revier. Es blitzt. Es ist

alles ganz feucht. Es schimmert, es

ist Wonne für die Augen, und

wie warm, wie gut die Bäume stehn,

ganz voll noch von dem gelben Laub.

Hier ist ein Stückchen grün noch vom

versunknen üppigen Sommer her.

Dort sieht man Tannen. Feierlich

stehn sie an Teiches Rand, sich in

dem Wasser spiegelnd. Horch. Ein Schrei.

Das ist der Vogel in der Luft.

Und schön und schön und schöner wird’s.

Man faßt es nicht. Das Gelb ist wie

der Ruhm, das Blau, das zärtliche,

wie Liebe, und das Braun dort gleicht

der Ehre. Wege schlängeln sich

durch das Gebüsch, und alles dies

hängt wie ein süßes Farbenwerk

zusammen. Glücklich ist’s. Nicht ich

bin glücklich. Es, das All, ist es.

Doch ganz gewiß auch ich. Wenn das

Gesamte, das Verbund’ne, das

Zerfloss’ne und Umwobene

so schön ist, bin auch ich so schön,

schön durch Genuß. Denn das

Umfassende faßt ja auch mich ein. So

gehör’ ich dir, Natur. So bin

ich Ton im Chor, und im Gesang

bin eine dünne Stimme ich.

Der Gebieter

Du Lümmel, sag’, was tust du hier?

Du schaffst wohl g’rad’ am Tagwerk? Was?

Natur begaffen, fauler Strick!

Wart’. Mit der Peitsche will ich dich

das All erfassen lehren. So. Und jetzt

marsch an die Arbeit. Fort.