O, Părăsire
fii tu coroana mea, Durere fii tu
palatul meu, și eu Prințesă ta.
Robert Walser, ”Tobold”
Răufăcătorul:
Tu mă crezi un răufăcător? Nu
sunt. Crede-mă, eu nu sunt
un asemenea ticălos. Limba a fost
aceea ce m-a făcut astfel.
Lumea vrea imediat o imagine.
Și e ciudat. Tu nu ești acel,
cel dinlăuntrul tău
nu, tu ești lucrarea lor, ești
făptuirea șoaptei. Ea
vrea să te vadă că te comporți astfel,
și tu chiar astfel te porți. Eu nu sunt rău;
eu sunt numai bolnav.
Tobold:
Cum? Așa e. Ciudat.
Nu sunt de părere nici eu c-ai fi
un ticălos. Deși eu sunt,
vezi tu, doar un tânăr prost și
aș putea să greșesc, dar oare nu
s-ar putea să greșească și lumea?
N-ar putea oare să fi greșit și ei, cei
care te condamnă? Ai niște ochi care,
cum să spun, mie îmi plac foarte mult.
Tu ești bolnav? Te cred.
Dar de ce nu te duci la doctor?
Răufăcătorul:
Poate că tu ești doctorul. În orice caz
tu ești bun.
Tobold:
Iată că vine, după cum văd,
suferindul simplu-cinstit. Chipul lui
este fals. Se crede
mai bun decât e. E mai degrabă
o oaie decât un evlavios. Mie nu-mi place de el.
În schimb de tine, răufăcătorul, de tine îmi place.
Suferindul:
Plesnind de răutate mi-închipui mereu
că este lumea asta cețoasă.
Mă uit întruna la mine
și întruna mă văd bântuit:
Iată-l pe răul ce mă împinge.
Tobold:
Asta-și închipuie proștii.
Suferindul:
Cine ești tu de amesteci cu atâta îndrăzneală
în jocul ăsta? nu te-am văzut niciodată
și, prin urmare, n-am să-ți acord atenție.
Pari un mic cerșetor obraznic!
Tobold:
Numele meu e Tobold și nu am dat
vreodată ocazia vreunui cap de oaie
să mă respecte. — E o afacere slabă,
nu iese nimic din asta.
Eu sunt eu însumi. Îmi dau atenție doar mie
însumi.Tu ia aminte la asta. Respectă-mă. Iar
mai apoi, și eu mă bucur de lume.
Iată, de pildă, răufăcătorul
mă bucură. Mă bucur
de soare. Însă de tine – nu. Tu
Nu mă bucuri în niciun chip.
Tu nu ai artă. Ce are arta, da, asta
mă încântă. Hoțul și ticălosul
ei înșiși pot fi pe plac. Dacă-i
împachetezi, atunci sunt închiși
la casa de corecție
și-atuncea știi și ce ai făcut.
Dar tu ești un cameleon.
Nu faci nici două parale. Diavolu-i
diavol. – Uite, răufăcătorului
îi întind mâna. Dar ție nu-ți pot da
mâna. Păianjenii sunt mai de înțeles –
și șoarecii, și șobolanii, și broaștele râioase – decât
cum un om ca tine a reușit
să fie suferind.
Răufăcătorul:
Ha ha ha!
Așa e, tinere, ceartă-l.
Suferindul:
Vai, și aici, chiar și aici eu sunt oprimat.
Lumea e plină de înșelăciune.
Vreau doar să merg la prințesă
să o anunț.
Răufăcătorul:
Pășește numai..
Vino, băiatul meu curajos, vino.
Vreau să te duc la o dansatoare.
Ar trebui să țâșnească vinul. Locul,
unde e ea nu e deloc departe.
Între arbuștii pe care-i zărești acolo
e întinsă în iarba unduitoare.
E așa frumoasă, dansează dumnezeiește.
Dar vei vedea. Ar trebui să se uite la tine
și să te strângă la piept. Ospăţul
nu este rău, dacă-i făcut cu grație.
Tobold:
Îmi place să merg într-un astfel de loc.
Metamorfoza
Tobold:
Ar trebui să mă regăsesc, asta îmi
spune steaua. Să mă regăsesc? N-ar fi
trebuit mai înainte să nu mă pierd? Pot să
mă regăsesc când in mine nu e
nimic de găsit? Dacă nu vrei să te
pierzi nicicând, n-ai cum să te
regăsești vreodată. Așa că vreau
să mă pierd. Aici bâjbâi de tot
în bezne. E noapte, și după cum
se arată aici, nu te-ai putea gândi
la vreun zgomot. Dacă ar cădea vreo
lovitură acum, ar fi ca și cum aș fi
visat-o numai. Ce caut de fapt
eu aici? Pe mine însumi? Nu, căci eu
nu sunt atât de pasionat de mine.
Va fi fiind cineva aici, altfel nu aș avea
ce să caut aici. Pst.
Parcă vorbea cineva. Cu siguranță
că e cineva aici, însă cine –
e un mister pentru mine. Dar chiar dacă
e fie și numai convingerea că e cineva
aici, deja sunt multe aici. Mie
credința îmi spune că e o
o viață aici, și că cine este aici
e frumos. Ascultă. E asta? Nu, totul
e liniștit. Nu se mișcă nimic, însă
dorința din mine ar vrea să fie aici
cineva care să se miște.
Cel părăsit:
Oare sunt eu furios? Nu, eu nu sunt furios.
Sunt scos în afara legii și sunt
abandonat într-un loc depărtat.
De dragul iubirii care a trebuit
să mă înșele, am fost alungat
și abandonat aici. Nimeni nu vine
la mine, nu se întâmplă să vină
nimeni să stea cu mine.
Nimeni nu vine în mohorâtul
loc al proscrișilor întunecați.
Nimeni nu vrea să mă știe, nimeni
nu mai dorește să fie corect cu mine.
Nu mă pot plânge. Dacă mă plâng,
atunci înnebunesc.
Așa că doar sufăr, încă doar
sufăr singur. Nu e nimic altceva
de făcut, suferi la fel cum în adâncul
mării apa nu poate fi decât udă,
cum cine se înțeapă nu poate
decât sa sângere. O, Părăsire
fii tu coroana mea, Durere fii tu
palatul meu, și eu Prințesă ta.
Tobold:
Ascultă, ascultă, răsună. Ascultă ce dulce răsună.
Muzica – am iubit-o întotdeauna.
Mai înainte ea totdeauna venea ca o minune
la mine.
Părăsitul:
E cineva aici?
Tobold:
Sunt eu.
Părăsitul:
Cine eşti tu?
Tobold:
Sunt un biet om.
Un biet tânăr om sunt eu.
De altfel poate curajos, dar poate nu;
sârguincios, dar poate nu;
capabil de lucruri bune, dar poate
capabil și de altceva. Nu știu,
îmi este necunoscut. Eu m-am pierdut
pe mine acolo, deci cum să spun, în
întuneric, și totuși eu m-am ținut mereu drept.
Omul ar trebui să fie atent la postură,
de parcă el sieși întotdeauna și-ar
sta dinante-i. Tu însuți te-ai numit
prințesă. Am auzit. Am tras
cu urechea. Iertare. Eu sunt
dintre cei care împinge deoparte
ceea ce-aude. Pare că tu
ești nefericit. Se potrivește; fiindcă
iubesc și ador tot ce nu este
fericit. Eu însumi sunt, ar trebui s-o afli,
și să mă crezi, aproape prea fericit.
Mă disprețuiesc pentru asta. Sunt
bucuros să-ți slujesc ție Nu prea te
văd fiindcă e întuneric aici.
Dar ce contează. Sufletul tău se vede.
Doar că tu știi: Eu mor de dorința
de-a te vedea pe tine și mi-aș dori
să am o lumină la îndemână
spre a vedea frumusețea
nu numai să o simt. Spune ce-ar trebui
să fac eu. Cum te-aș putea ajuta? Eu sunt dintre
cei ce sunt bucuroși să fie de folos.
Vreau să cobor pentru tine-n
damnare spre a-ți putea merita sărutul.
Așa că vorbește. Eu îți vorbesc aici,
însă tu taci. Cumva ești supărat?
Cel părăsit:
Nu, nu sunt supărat.
doar sufăr. Vorbește mai departe.
Cuvintele tale mă mângăie.
Vorbești cu încredere. Spune, tu ești
un om atât de sărac, și – ca ființă –
atât de jos, încât e nevoie ca să- i
vorbești proscrisului, și încă pe un ton
așa bun și îndatoritor ? Oare nu este
prea multă înălţime și demnitate
și importanță-n persoana care-mi vorbește,
și totuși, după cum pare, atât de bucuros.
Tobold:
E mult mai multă durere decât visezi.
Cel părăsit:
Poate fi cineva mai sărman decât mine?
Tobold:
Ei bine, poți fi cu încă mult mai sărac.
Nu sunt toți oamenii oare foarte,
foarte săraci? Cumva oare cine
s-ar lauda și ar spune:
„Sunt cu-adevărat bogat”? Nici unul
nu e bogat. A te fi născut înseamnă
să te arunci în sărăcie. Lupta cu greutățile –
asta numim noi viață. N-a existat niciodată
o așa bogăție a vieții. Bogat
este cine nu este rău. Dacă nu ai în tine
dorința de răzbunare, și dacă nu te simți
supărat, atunci nu tu ești săracul.
Cel care încă plânge este bogat.
Greșitul este bogat. Avuția nu-i aparține
celui ce-o are, nu celui care insistă
asupra dreptului, nu celui obsedat și
care vrea să aibă mereu dreptate. Greșitul e
încântător, e atrăgător și bogat, iar dacă
ești închis și ești smerit, atunci tu ești
bogat.
Cel părăsit:
Deci sunt bogat în durere?
Ce grai folosești tu acolo?
Tu ai venit la mine ca să-mi
spui mie c-aș fi mai bogat
decât cei ce mă cred mizerabil,
decât toți cei care cred și gândesc
c-ar trebui să disper?
Tobold:
Desigur.
Cel părăsit:
Ești un înger?
Tobold:
Eu păstrez!
O grămadă de inadecvare
sunt eu. Nu vezi?! Sunt rău.
Cel părăsit:
E deci doar artă ceea ce spui?
Tobold:
O, suflete, nu! Cum ar putea fi artă
dacă eu nu sunt artist.
Cel părăsit:
Și ce ești tu?
Tobold:
Nici măcar eu nu mă știu.
Ar trebui mai întâi să aflu ce sunt.
Cel părăsit:
Vorbești frumos. Și din moment ce
am o stare și o naștere (de care eu
nu sunt mândru), ia de la mine inelul
și pleacă. N-ai să mă poți ajuta
decât plecând, Pleacă de-aicea. –
În altă parte
Tobold:
Cam cât un senin baldachin
se întinde cerul aici.
A libertate miroase aici!
Ce încântare trece-n văzduh!
Aeru-i proaspăt, îl tragi in piept
cu delicioase lacome înghițituri.
De nu te enervezi,
ziua-i ca un cristal.
Ce minunat e aici. Colo cade o frunză.
Ai vrea să te duci, s-o iei,
să ți-o apeși pe buze. Apare prin ceață
lumina razelor. Se luminează.
Roua se așează. Totul e umed. Totul
străluce, o vrajă pentru ochi,
ce cald, și ce bine le e copacilor,
plini încă de frunze galbene.
A mai rămas și un strop de verde,
pierdut pe aici din vara bogată.
Iar mai departe văd brazii solemni
la marginea iazului, și se răsfrâng
în apă. Ascultă. Un țipăt.
O pasăre-n aer.
Și totul devine tot mai frumos,
și este frumos, frumos.
Nu-ți vine să crezi. Galbenul este
gloria, albastrul – tandrul e
ca iubirea, iar castaniul de-acolo
e demnitatea. Potecile şerpuiesc
prin tufișuri, și toate împreună
atârnă precum o dulce pictură. E fericirea.
Și nu numai eu
sunt fericitul. E Totul.
Dar sunt, desigur, și eu. Dacă
Întregul, Totul, tot ce se risipește
și ne-înconjoară e atât de frumos,
atunci sunt și eu la fel de frumos,
frumos fiindcă îmi place. Fiindcă tot
Necuprinsul mă înconjoară. Astfel
îți aparțin, natură. Sunt
ton în ton în cor, și-n cântec eu
sunt un mic și dulce glas.
Domnul proprietar:
Nebunule, spune-mi, ce cauți tu aici?
De ce nu te afli la munca de zi cu zi? Ce spui?
Caști gura la natură, nătângule!
Așteaptă. Te învăț eu cu biciul cum
să înțelegi tu Lumea. Și-acuma, hai,
în clipa asta chiar, marş înapoi la muncă.
*
Tobold – Nătâng
_______________________________
-traducere de Catalina Francu-
_______________________________
Der Schurke
Glaubst du, ich sei ein Schurke? Ich
bin keiner. Glaube mir, ich bin
nicht solch ein Bösewicht. Das hat
die Zunge so aus mir gemacht.
Die Welt will gleich ein Bildnis sehn.
‘s ist sonderbar. Man ist nicht das,
was man in seinem Innern ist,
nein, du bist Werk von ihnen, bist
Abguß von dem Geflüster. Sie
woll’n dich so handeln sehn, und so
auch handelst du. Ich bin nicht schlecht;
nur krank.
Tobold
Wie? Ja. ‘s ist sonderbar.
Auch ich bin nicht der Meinung, du seist ein
Halunke. Zwar bin ich
ja nur ein dummer Junge, und
ich kann mich irren, doch kann denn
nicht auch die Welt im Irrtum sein?
Könn’n sie nicht auch sich irr’n, die dich
verdammen? Du hast Augen, die
mir, wie doch soll ich sagen, sehr
gefallen. Krank bist du? Ich glaub’s.
Doch warum gehst du nicht zum Arzt?
Schurke
Vielleicht bist du der Arzt. Du bist
jed’falles gut.
Tobold
Hier kommt ja, wie ich sehe, der
schlicht-ehrliche Bedrängte. Sein
Gesicht ist falsch. Er hält sich für
was Bess’res als er ist. Er ist
mehr Schaf als fromm. Ich mag ihn nicht.
Dich, Schurke, jedoch mag ich gern.
Der Bedrängte
Voll Bosheit, bild’ ich stets mir ein,
sei diese ungereimte Welt.
Ich blicke stets nur selbst mich an
und sehe immer mich verfolgt:
Hier steht der Bös’wicht, der mich drängt.
Tobold
Das bildet sich ein Dummkopf ein.
Der Bedrängte
Wer bist du, der so keck sich mischt
in dieses Spiel? Ich sah dich nie
und achte deiner deshalb nicht.
Du scheinst ein frecher Betteljung’!
Tobold
Tobold heiß’ ich, und ich gab nie
Schafsköpfen Anlaß, mich
zu achten. ‘s ist ein mageres Geschäft
und es kommt nichts dabei heraus.
Ich bin mein selbst. Ich selbst
hab Achtung vor mir. Wisse das. Und dann
hab ich auch Freude an der Welt.
Hier beispielsweis’ am Schurken hab’
ich Freude. An der Sonne hab’
ich Freude. Doch an dir nicht. Du
freust mich in keiner Art und Weis’.
Nicht Art hast du. Was Art hat, das
entzückt mich. Dieb’ und Schelm’
selbst sind erfreulich. Packt man sie,
so sperrt man sie ins Zuchthaus ein
und weiß auch, was getan man hat.
Doch du bist ein Chamäleon.
Nichtswürdig bist du. Teufel sind
doch Teufel. – Hier dem Schurken geb’
die Hand ich. Dir kann man die Hand
nicht reichen. Spinnen sind verständlicher,
Mäus’, Ratt’ und Kröten, als
ein Mensch, wie du, dem’s nur auf das
Verfolgtsein ankommt.
Schurke
Ha ha ha!
Recht so, mein Junge, schimpf ihn aus.
Bedrängter
Auch hier, auch hier bedrängt man mich.
Die Welt ist voll von Hinterlist.
Ich will nur gleich zur Fürstin gehn
und ihr das melden.
Schurke
Tritt nur ab.
Komm, du mein wackrer Junge, komm.
Ich will zu einer Tänzerin
dich führen. Wein soll sprühn. Der Ort,
wo sie sich aufhält, ist nicht fern.
In dem Gebüsch, das du dort siehst,
liegt sie im schwellend weichen Gras.
Schön ist sie, göttergleich tanzt sie.
Doch du wirst sehn. Sie soll dich an
die Brüste drücken. Schlemmen ist
nicht schlecht, wenn man’s mit Grazie tut.
Tobold
Ich gehe gern an solchen Ort.
Verwandlung
Tobold
Ich soll mich finden, sagt mir das
Gestirn. Mich finden? Müßt’ ich da
mich nicht vorher verlieren? Kann
ich mich denn finden, wenn’s an mir
nichts aufzufinden gibt? Wer nie
verloren gehn will, kann sich auch
nie finden. Also will ich mich
verlieren. Hier nun tapp’ ich ganz
im Dunkeln. Nacht ist es, und ein
Geräusch, so sieht’s hier aus, läßt sich
hier gar nicht denken. Wenn ein Schuß
jetzt fiele, wär’s mir, wie wenn ich
ihn mir nur träumte. Was denn such’
ich hier? Mich selbst? Nein, denn ich bin
nicht gar so sehr erpicht auf mich.
Es muß hier jemand sein, sonst wär’
ich hier nicht auf der Suche. Pst.
Sprach da nicht jemand? Ganz bestimmt
ist irgend jemand hier, doch wer,
ist mir ein Rätsel. Doch wenn auch
der Glaube nur, es sei hier wer,
hier ist, so ist schon viel hier. Mir
sagt es der Glaube, daß es hier
ein Leben gibt, und daß wer hier
ist, schön ist. Horch. War das? Nein, es
ist alles still. Nichts regt sich, als
der Wunsch in mir, es möchte hier
jemand sich regen.
Die Verlassene
Bös’ bin ich? Nein, ich bin nicht bös’.
Verfehmt bin ich und muß hier am
entlegnen Ort verlassen sein.
Um Liebe willen, die mich hat
betrügen müssen, muß ich hier
verstoßen und verlassen sein.
Niemand kommt zu mir her, es fällt
niemandem ein, bei mir zu sein.
Niemand kommt bis zum düstern Ort
der finstern Ausgestoßenheit.
Es will mich niemand kennen, es
will niemand mehr gerecht mir sein.
Ich kann nicht klagen. Klagt’ ich, so
riß es mich bis zum Wahnsinn hin.
Drum still, drum nur gelitten, nur
allein gelitten. Ist nichts anderes
übrig, so leidet man
wie in dem Grund des Meers das Naß
nur naß sein kann, wie, wer sich sticht,
nur bluten kann. Verlassenheit,
sei du mir Krone. Schmerz, sei du
Palast mir, und ich Fürstin so.
Tobold
Horch, horch, es tönt. Wie süß das tönt.
Ich habe stets Musik geliebt.
Mir immer als ein Wunder kam
sie vor.
Verlassene
Ist jemand hier?
Tobold
Ich bin’s.
Verlassene
Wer bist du?
Tobold
Eine Wenigkeit.
Ein junger dummer Mensch bin ich.
Sonst brav vielleicht, vielleicht auch nicht;
arbeitsam, doch vielleicht auch nicht;
fähig zum Guten, doch vielleicht
auch zu was anderem fähig. Un-
bekannt ist mir’s. Ich habe mich
da so, wie soll ich sagen, in
der Finsternis verloren, doch
hielt ich stets wacker mich gradauf.
Es soll der Mensch auf Haltung sehn,
als wenn er selbst sich immer ge-
genüberstände. Fürstin nannt’st
du dich. Ich habe es gehört. Ich hab’
gelauscht. Verzeih. Ich bin
solch einer, der das, was er hört,
beiseite schiebt. Es scheint, daß du
unglücklich bist. So paßt es; denn
ich liebe und verehre, was
nicht fröhlich ist. Ich selbst, mußt du
erfahren, bin mir, glaub’ mir, fast
zu fröhlich. Ich verachte mich
ja auch dafür. Sehr gerne dient’
ich dir. Ich seh’ dich nicht, denn es
ist dunkel hier. Was macht’s. Es sieht
die Seele dich. Doch daß du’s weißt:
ich sterbe vor Verlangen, dich
zu sehn, und wünscht’, ich hätt’ ein Licht
zur Hand, damit ich Schönheit säh’
und nicht nur fühle. Sag’, was soll
ich tun. Kann ich dir helfen? Ich
bin einer, den’s entzückt, zu Dienst
zu stehn. Ich will für dich hinab
in die Verdammnis gehn, um zu
verdienen, dich zu küssen. So
sprich doch. Ich rede hier, und du
schweigst. Bist du bös’?
Verlassene
Ich bin nicht bös’.
Ich bin nur leid. Sprich weiter. Dein
Gespräch hat was wie Trost für mich.
Du sprichst zutraulich. Sage, bist
du ein so armer Mensch, und als
Person so niedrig, daß du mußt
zu der Verfehmten reden, und
noch in so gutem Ton? Es muß nicht viel
Stand, Würde und Bedeutendheit
am Menschen sein, der zu mir spricht
und noch, wie’s scheint, so gern.
Tobold
Es gibt mehr Armut als du träumst.
Verlassene
Kann jemand ärmer sein als ich?
Tobold
Wohl kann noch jemand ärmer sein.
Sind denn nicht alle Menschen sehr,
sehr arm? Wer brüstet sich und sagt:
»Ich bin wahrhaftig reich«? Niemand
ist reich. Geboren sein heißt in
die Armut sinken. Leben heißt
mit Nöten kämpfen. Es gab nie
solch einen Lebensreichtum. Reich
ist, wer nicht bös’ ist. Wenn du kein
Gelüst hast, dich zu rächen, kein
Gefühl des Zorns hast, bist du nicht
die Ärmste. Wer noch weint, ist reich.
Wer unrecht hat, ist reich. Zu den
Besitzenden gehört nicht der
Besitzende, nicht der, der auf dem Recht beharrt,
nicht der Starrköpfige, der
recht haben will. Unrecht ist süß,
wonnig und reich, und wenn du im
Gefängnis sitz’st und büß’st, so bist
du reich.
Verlassene
So bin ich reich im Leid?
Welch eine Sprache führst du da?
Bist du zu mir gekommen, mir
zu sagen, daß ich reicher sei
als die, die glauben, ich sei sehr
elend, als die, die denken, ich
müsse verzweifeln?
Tobold
Ja, gewiß.
Verlassene
Bist du ein Engel?
Tobold
I bewahr!
Ein Häufchen Unzulänglichkeit,
das bin ich. Schlecht bin ich. Seh’s ein.
Verlassene
So ist es Kunst nur, was du sprichst?
Tobold
Nein, Seele. Wie auch könnt’ es Kunst
sein, da ich doch kein Künstler bin.
Verlassene
Was bist du?
Tobold
Weiß es selber nicht.
Muß erst erfahren, was ich bin.
Verlassene
Du redest lieb. Und da ich von
Stand und Geburt bin (worauf ich
nicht stolz bin), nimm den Ring von mir
und geh’. Du kannst nichts weiter für
mich tun, als gehn. Verlaß den Ort. –
Anderswo
Tobold
Ganz wie ein blauer Baldachin
ist hier der Himmel ausgespannt.
Welch eine Freiheit duftet hier,
welch ein Gefühl geht durch die Luft.
Die Luft ist frisch, man atmet sie
in köstlich gierigen Zügen ein.
Wenn man nur nicht verdrossen ist,
so ist der Tag wie ein Kristall.
Wie schön ist’s hier. Dort fällt ein Blatt.
Man möchte gehen und es an
die Lippen drücken. Nebel streicht
durch das Revier. Es blitzt. Es ist
alles ganz feucht. Es schimmert, es
ist Wonne für die Augen, und
wie warm, wie gut die Bäume stehn,
ganz voll noch von dem gelben Laub.
Hier ist ein Stückchen grün noch vom
versunknen üppigen Sommer her.
Dort sieht man Tannen. Feierlich
stehn sie an Teiches Rand, sich in
dem Wasser spiegelnd. Horch. Ein Schrei.
Das ist der Vogel in der Luft.
Und schön und schön und schöner wird’s.
Man faßt es nicht. Das Gelb ist wie
der Ruhm, das Blau, das zärtliche,
wie Liebe, und das Braun dort gleicht
der Ehre. Wege schlängeln sich
durch das Gebüsch, und alles dies
hängt wie ein süßes Farbenwerk
zusammen. Glücklich ist’s. Nicht ich
bin glücklich. Es, das All, ist es.
Doch ganz gewiß auch ich. Wenn das
Gesamte, das Verbund’ne, das
Zerfloss’ne und Umwobene
so schön ist, bin auch ich so schön,
schön durch Genuß. Denn das
Umfassende faßt ja auch mich ein. So
gehör’ ich dir, Natur. So bin
ich Ton im Chor, und im Gesang
bin eine dünne Stimme ich.
Der Gebieter
Du Lümmel, sag’, was tust du hier?
Du schaffst wohl g’rad’ am Tagwerk? Was?
Natur begaffen, fauler Strick!
Wart’. Mit der Peitsche will ich dich
das All erfassen lehren. So. Und jetzt
marsch an die Arbeit. Fort.