Vincenzo Cardarelli, ”Arpegii – Arpeggi”
Dintr-un freamăt de aer trăim,
dintr-un fir de lumină,
din vagi, trecătoare
din zori furtunoase,
din noi iubiri,
din neașteptate priviri.
Iar spre a spune tot ce simțim
avem un singur cuvânt:
disperare.
Blând, nesfârșit, adânc
cuvânt.
Nedeslușit și trist ne este destinul:
oamenii se strecoară pe lângă noi
fără vreun freamăt, ca niște frunze
întorcându-se în pământ.
Nestatornică le e soarta.
Nu un hotar,
ci topire e moartea,
fără amintire, fără de timp
e calea pământească.
Soarele e obosit să contemple
o așa monotonă poveste.
Așa vorbea un monah
apatic, bizar,
acolo, în Răsăritul antic:
un om mărunt copleșit
de enorme fantasme.
-traducere de Catalina Franco-
_____________________________
Viviamo d’un fremito d’aria,
d’un filo di luce,
dei più vaghi e fuggevoli
moti del tempo,
di albe furtive,
di amori nascenti,
di sguardi inattesi.
E per esprimere quel che sentiamo
c’è una parola sola:
disperazione.
Dolce, infinita, profonda parola.
Vaga e triste è degli uomini la sorte:
degli uomini che passano
con non maggior fragore d’una foglia
che si tramuta in terra.
Precario stato il loro.
La morte è uno sciogliersi,
non un finire,
e senza tempo, senza memoria
il terrestre viaggio.
Il sole è stanco di contemplare
una tanto monotona vicenda.
Così parlava un monaco
neghittoso e bizzarro,
là, nell’antico Oriente:
piccolo uomo assediato
da immani fantasmi.
catalinafrancoblog 