Daniele Gigli, ,,De ce „aprilie este cea mai crudă lună”?”

„Aprilie este cea mai crudă lună”, fiindcă conține și hrănește o dorință nebună, nebună și neașteptată de a trăi. Însă doar întâlnirea cu un „al treilea” ne oferă posibilitatea de a construi.

1. „Aprilie este cea mai crudă lună”, știm cu toții, chiar și pietrele o știu, începând cel puțin din acel octombrie 1922 în care Eliot a publicat versiunea definitivă a ,,Pământului pustiit”

„Aprilie este luna cea mai crudă” pentru că „generează / liliac din pământul mort, amestecă / amintirea și dorința, miscă / rădăcinile moi cu o ploaie”. Crud pentru că nu-i place iarna, iarna aceea care „ne-a ținut de cald, acoperind / pământul cu neaua uitării, hrănind / o viață crudă cu tuberculi uscați”. Nu, aprilie-i crud nu pentru că nu are neaua uitării, ci fiindcă are o dorință nebună, nebună și neașteptată de a trăi.

Și cu cât simți mai mult viața, propria ta natură, spunea Sfântul Toma, cu atât simți mai mult mirosul înspăimântător al morții. Un miros atât de acru, atât de înțepător și pătrunzător încât fără rădăcini reale de care să se agațe, paralizează, te face să bâjbâi pe țărmurile opuse ale agitației neliniștitoare și ale disperatei inacțiuni. Făpturile Pământului pustiit arată toate această ambivalență, precum naratorul primului cânt, care ne întreabă de ce rădăcini ne putem agata printre dărâmăturile printre care trăim: «Ce rădăcini se agață, ce crengi cresc / pe acest moloz? Fiu al omului, / nu poți nici să spui și nici să-ți imaginezi, că nu cunoști decât / o grămadă de imagini pustii”. O grămadă de imagini fără legătură: „Eu pot lega / Nimic cu nimic”; care, cu cât se acumulează mai mult, cu atât scot la iveală sudoarea sidefată pe gât, acea teroare care ne ia când, într-o secundă de odihnă, ne asaltează fiorul prostiei, teroarea fără obiect a lipsei de sens: „(Vino la umbra acestei stânci roșii) / și-ți voi mai arăta ceva / din umbră ce dimineața se târăște în spatele tău / sau din umbra care se înalță spre tine seara: / Îți voi arăta groaza într-o mână de praf ».

Sunt figuri ale irealității, ale unei lumi pe care o simțim și dupa care tânjim ca fiind reală și materială, dar pe care deseori ne trezim trăind-o ca și cum ar fi în schimb lipsită de dovezi, lipsită de convingeri care sa ne oblige, care sa ne lege: „Oraș ireal/ sub ceața maronie a unor zori de iarnă / peste podul Londrei se scurgea o mulțime, atât de multi / încât n-aș fi crezut niciodată că o astfel de moarte i-a destrămat”.

2. Dar dacă figura lumii poate părea ireală, nesemnificativă, există motivele sângelui – cu mult înaintea credinței: Pământul pustiu este scris de un Eliot încă necredincios – care țipă contrariul: luna aprilie-i crudă, pentru că nu se comportă ca iarna, nu ne ajută să tăcem, ne obligă să ne uităm la el și să privim împreună cu el la teroarea că poate nu există răspuns. Iar dacă nu există răspuns, dar sângele strigă după el, sângele însuși îl va ispiti cât poate și după cum știe, încercând adesea să recreeze iarna, să se adăpostească într-o ordine mai mult sau mai puțin liniștită, mai mult sau mai puțin învechită, ca «Doamna» din al doilea cânt, toate prinsa de teroarea că lumea ei de aur se va prăbuși: «’Ce să fac acum? Ce voi face? / Voi fugi așa cum sunt, pe stradă / cu părul lăsat, așa. Ce vom face mâine? / Ce vom face vreodată?”».

Pe malul opus, dar de același semn, lăsându-se acționat mecanic prin trecerea clipelor, așa cum arată povestitorul vizionar Tiresias în episodul dactilografei și al funcționarului. Ea care vine acasă la ora ceaiului și curăță masa încă murdară de dimineață; el – „unul de jos, pe care-l îmbracă încrederea în sine/ ca un cilindru pe un țăran îmbogățit” – care „emotionat și hotărât se mișcă să atace” cu „mâinile exploratorii”, mâini care „nu întâlnesc nicio apărare”, dar nici măcar nu sunt dorite, dacă este adevărat că la finalul actului sexual ea, rămasă singură după „sărutul paternalist” cu care el o salută, abia observă că totul s-a terminat, într-adevăr că s-a întâmplat ceva: „în oglindă/ abia observând că a plecat./ Creierul ei lasă să se formeze un gând pe jumătate: / „Ei, asta e. Și să nu mai gândim la asta ”».

3. La momentul scrierii ,,The Waste Land”, Eliot deja cunoaște teroarea despre care vorbește, prăbușirea constantă a oricărei încercări a rațiunii de a-și imagina o ordine definitivă – completă, perfectă – printre dărâmăturile prăfuite ale lumii. O vedea în inadecvarea studiilor sale filozofice, în inadecvarea intereselor sale la religiile răsăritene și probabil că deja simțea – o va spune abia decenii mai târziu în ,,Cvartete” – că „poezia nu este răspunsul”. Dar tocmai această scufundare în vid, în groază, în tremurul nervilor care par prinși într-o durere fără obiect este ceea ce îi permite să nu abdice. Și ce se va întâmpla cu rațiunea lui, cu viața lui este prefigurat de ceea ce se întâmplă în această poezie. Pentru că, deodată, din mizerie, iese vocea lumii: atât de puternică, atât de adevărată, încât obligă personajele să ridice privirea.

Și este singular că doi pelerini se uită în sus, două personaje – bazate pe apariția de la Emaus – care, spre deosebire de toți ceilalți, nu stau, ci sunt pe drum și care, prin urmare, pot, trebuie să privească înainte și să intuiască, – puțin surprins puțin pierdut, – o altă prezență, o „a treia”: „Cine este al treilea care merge mereu lângă tine? / Dacă număr, suntem doar tu și eu împreună / dar când mă uit înainte la drumul alb / „este întotdeauna altcineva ce merge pe lângă tine”. Observarea celui de-al treilea dă înapoi pelerinilor lumea și viața sub forma unei întrebări. Așa că ne întrebăm ce este „acel sunet înalt în văzduh / murmur de jale de mamă” sau cine sunt acele „hoarde cu glugă care roiesc / prin câmpii nesfârșite, poticnindu-se pe pământul zdrobit”, până când vocea tunetului explodează la final, cu întrebarea supremă: „Datta: Dar ce am dat noi? / Prietene, sânge zguduitor / îndrăzneala cumplită a unei clipe de abandon … pentru aceasta, numai din acest motiv noi am existat, / motiv pe care nu-l vom găsi în necroloagele noastre / sau pe pietrele funerare voalate de binefăcătorul păianjen / sau sub pecețile notarului slăbănog / in încăperile noastre goale” .

O clipă de părăsire, o singură clipă, observarea unui al treilea care să-l urmeze pentru a avea pace: „Damyata: barca a răspuns, / bucuroasă, la mâna expertă a velei și a vâslei / marea era liniștită, inima ta ar fi răspuns / bucuros, dacă ar fi fost invitata, bătând din palme ascultător”. Pământul pustiu, țara moartă este în spatele nostru acum, nu mai este înainte. Dar întrebarea nu se oprește, dimpotrivă se ascute: „Voi putea în sfârșit să-mi pun pământurile în ordine?”. Și dacă reușim, in ce fel? Astfel, în timp ce totul pare să se prăbușească din nou, în timp ce «Hyeronim a înnebunit din nou», tocmai în fărâme, in așchii, în molozul lumii, Eliot simte drumul: nu plânsul pe ruine, ci ruinele ca material dat și necesar spre a construi – să ne scoată din groază, să întâlnim în sfârșit pe acel „al treilea” care merge pe lângă noi și să nu-l urâm pe April. Pentru a putea tânji în sfârșit, la acțiune, la pace, la shantih, acea „pace care întrece orice înțelegere” cu care Eliot închide poezia, lăsându-ne lui și nouă lumea ca rugăciune:

Cu aceste fragmente mi-am ridicat ruinele.

Acum te voi reconstrui. Hyeronim e din nou nebun.

Datta. Dayadhvam. Damyata.

Shantih shantih shantih

______________________

traducere de Catalina Franco–

______________________