Philippe Jaccottet, ”Scrisoare – Lettre”

Michelle, noi eram asemenea păsărilor

care se-ating, săgeți îndreptate-n lumină,

strigând și mereu mai înalt înălțându-se

înspre extazul, prea aidoma efemerului …

– Nu doar imagini erau între noi: în vise noi ne

spuneam acele cuvintele care scurtau depărtarea

între trupuri – contururi infernale -; iar tu știai

să formezi intre noi inele atât de înguste

încât – în exultare – moartea să-și uite hotarele,

moartea ce ne-aștepta, curioasă, în urmă-ne;

eu eram prea adesea un tinerel prea distras,

plecam, îmbătrâneam, părăseam, iar

când în zorii cruzi din nou ne-am aflat,

din stradă în stradă, tu mai purtai doar o umbră,

acolo cântul cocoșului nu mai putea să ajungă.

Umbra aceea, însă, ea te iubea … Și n-ai să știi

niciodată cine era acolo și cine te îmbrățișa…

– Locuitoare a nopții aceste, gândește

fără prea multă ură la cel care nu se știe

pe unde-o rămâne și care, precum o pasăre,

o să te-atingă pe pleoape și-o să se înalțe

apoi fără să înceteze vreodată să vadă

surâsul tău scânteind ca un fluviu …

– traducere de Catalina Franco-

___________________________

Michelle, nous avons été de ces oiseaux

qui se frôlent, portés en flèche à la lumière,

et se poursuivent en criant toujours plus haut

jusqu’à l’extase, trop pareille à l’éphémère…

– Mais plus d’images entre nous: j’ai dit en rêve

les mots qui rendent la distance un peu plus brève

entre nos corps, ces personnages infernaux;

tu savais en former d’assez étroits anneaux

pour qu’ils exultent à en oublier leurs frontières

et la mort qui attend, curieuse, derrière;

moi, j’étais trop souvent comme un enfant distrait,

je voyageais, je vieillissais, je te quittais,

et quand nous sommes remontés vers l’aube crue,

c’est un spectre que tu guidais de rue en rue,

là où le chant du coq ne pourrait plus l’atteindre.

Et pourtant cette ombre t’aimait… On ne sait pas

ce que l’on trouvera là-bas pour vous étreindre…

– Habitante de cette nuit, tu penseras

sans trop de haine à qui demeure on ne sait où

et te frôla comme un oiseau sur les paupières

puis monta, sans cesser d’apercevoir dessous

ton sourire scintiller comme une rivièr