Alberto Caeiro da Silva, pe care Fernando Pessoa îl desemna respectuos drept Maestrul – Mestre, s-a născut la Lisabona, la 13:45, pe 16 aprilie 1889 și a murit de tuberculoză în 1915, la doar 26 de ani. Știm ziua în care a văzut lumina vieții, din Harta astrologică pe care Pessoa i-a desenat-o și prin detaliile rămase din scrisoarea sa către Adolfo Casais Monteiro, din 13 ianuarie 1935. Rămas orfan de părinți devreme, Alberto Caeiro a locuit cu o stră-mătușă foarte în vârstă la o fermă din Ribatejo, fapt care cu siguranță i-a influențat viziunea imediată asupra realității, respingând intelectualizarea și metafizica („Există destulă metafizică în a nu te gândi la nimic.”), natura cu care se află în armonie senzaționalistă și panteistă parcă fiind diluate în ansamblu, fără limite.

Blond, cu ochi albaștri și fața rasă, de înălțime medie, fără profesie și doar cu studii primare, Caeiro, „singurul poet al naturii”, așa cum s-a definit în poeziile pe care le-a scris, nu a intenționat să fie mai mult decât un „păstor de turme” (nu am avut niciodată turme, /Dar parcă aș fi avut.), acestea fiind gândurile și sentimentele lui. Va fi fost el, cel mai puțin educat, cel care a scris o portugheză mai puțin corectă, dar și cea mai simplă, cu o naivitate de copil, cel ales să fie maestrul, deasupra tuturor celorlalți. Fiindcă, chiar și așa, doar el a fost adevăratul „argonaut al adevăratelor senzații”, cel care a adus „Universului un Univers nou”, „pe el însuși”. Și toate acestea, fără metafizica inutilă, ori considerații filosofice abstracte, doar cu totală obiectivitate, cu o imensă capacitate de a vedea și simți totul, fără a fi nevoie de a gândi, lăsându-se să curgă în imensul Univers, într-o formă de păgânism și panteism absolut, numai prin aceea că totul este Dumnezeu. Îi este suficient să descopere „realitatea uimitoare a lucrurilor”, în fiecare zi, pentru că în orice moment natura se reînnoiește și se deschide cu o nouă paletă de culori și senzații pentru ochii lui „clari ca floarea soarelui”.

Fernando Pessoa l-a numit un „poet bucolic complicat”, antiraționalist, antiintelectual („Încerc să spun ceea ce simt/Fără să mă gândesc la ceea ce simt”), apărător al imediateței primei priviri („Lucrul esențial” este să știi să vezi, /Să știi să vezi fără să gândești”), care „nu este pus la îndoială și nici nu uimește”, desprins de conceptele de timp și spațiu („Nu vreau să includ timpul în schema mea”), creator al „științei vederii, care nu există”) panteist prin spontaneitate și intuiție („Dar dacă Dumnezeu este florile și copacii/ Și munții și soarele și lumina lunii, / Atunci eu cred în el,” ), apărătorul unei existențe senine, al acceptării integrale a vieții așa cum este, și a universului însuși.

A fi poet nu este una dintre ambițiile lui Caeiro, ci „modul său de a fi singur”, încercând să spună ceea ce simte, fără să se gândească la ceea ce simte, încercând chiar să se dezbrace de ceea ce a învățat. Viața sa este însă în întregime cuprinsă în poezia sa, pentru că este rezultatul inocenței privirii sale care se modelează în scrisul lui intuitiv. („Sufletul meu este simplu și nu gândește./Misticismul meu nu vrea să știe/Trăiește și nu se gândește la asta.”)

Fernando Pessoa se lasă influențat de Maestrul căruia el însuși i-a fost creatorul, în acea „zi triumfală” a vieții sale, spunând că – atunci când scrie în numele lui Caeiro – o face „prin inspirație pură și neașteptată, neștiind și nici calculând că va scrie”.

La rândul său, Álvaro de Campos afirmă în „Note pentru memoria maestrului meu Caeiro” că „era un temperament fără filozofie și, prin urmare, filosofia lui – pe care o avea, ca toți ceilalți – nu este susceptibilă la aceste glume” ale jurnalismului intelectual. Fără îndoială că, fiind un temperament, adică poet fiind, maestrul meu Caeiro a exprimat o filozofie, adică un concept al universului. Acest concept al universului este, totuși, instinctiv și nu intelectual; nu poate fi criticat drept concept, pentru că nu există și nu poate fi criticat ca temperament, pentru că temperamentul nu este deschis criticii.”

După cum spunea maestrul Alberto Caeiro despre sine, cu toată simplitatea (la urma urmei, împlinind voința creatorului său), el nu a fost niciodată „decât un copil care se joacă”, fericit pentru că nu a cerut niciodată nimic și nici nu a încercat să găsească nimic.

Asta era înțelepciunea lui.

Prin urmare, a trecut și a devenit precum Universul.

Maria Teresa Sampaio, ”Aniversarea lui Alberto Caeiro Fernando Pessoa – 16 aprilie 1889 – 1915”

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

-traducere de Catalina Franco

– Imagine: Harta astrologică a lui Alberto Caeiro –