Vino aici, să facem o poezie
ce de nimic să nu știe,
și care să le spună pe toate la fel,
minuscule
pierdute în nisipuri,
care să moară -ntr-un murmur;
vino să facem o sonatină
pentru pian
a’ la Maurice Ravel,
o melodie incoerentă
dar fără complicații,
de care tu chiar să crezi
că-n adâncimea ei n-are sens;
s-o facem în „genul ușor”.
Vino aici, n-avem nevoie deloc
să tulburăm natura
cu ale sale grave peisaje,
cu fulgere astrale;
și să nu discutăm
eternele mari probleme,
de sufletul nemuritor
ori despre alte încurcături;
vom spune câteva fraze comune
fără prea mari pretenții,
vorbe considerate de unii
fără de „adâncime”;
iar dacă vorbele ne eşuează
vom rupe firul cuvintelor,
spre a ne amuza
în vreun menuet dizolvându-se
în aurite arabescuri,
rupte într-o ploaie de licurici,
și care dispărând
o să ne lase-n priviri
vreo pâlpâire de stele, ori vreo obsesie
pentru lumini.
Când sonatina într-adevăr va lâncezi
o vom sfârși termina așa cum vrea moda:
nu urlete și perorații ori țipete și emfaze;
o vom sfârși când vom crede că-i cazul,
când o să pară că începe iar,
iar publicul va rămâne cu mâna la nas.
O stingem brusc, cum ai stinge lumina. Dintr-un răsuflet.
-traducere de Catalina Franco-
______________________________
Vieni qui, facciamo una poesia
che non sappia di nulla
e dica tutto lo stesso,
e sia come un rigagnolo di suoni
stentati
che si perde tra le sabbie
e vi muore con un gorgoglio sommesso;
facciamo una suonatina di pianoforte
alla Maurizio Ravel,
una musichetta incoerente
ma senza complicazioni,
che tanto credi proprio
a grattare nel fondo non c’è senso;
facciamo qualcosa di “genere leggero”.
Vieni qui, non c’è nemmeno bisogno
di disturbar la natura
co’i suoi seriosi paesaggi
e le pirotecniche astrali;
ne’ tireremo in ballo
i grandi problemi eterni,
l’immortalità dello Spirito
od altrettanti garbugli;
diremo poche frasi comunali
senza grandi pretese,
da gente ormai classificata,
gente priva di “profondita’;
e se le parole ci mancheranno
noi strapperemo il filo del discorso
per svagarci
in un minuetto approssimativo
che si disciolga in arabeschi d’oro,
si rompa in una gran pioggia di lucciole
e dispaia lasciandoci negli occhi
un pullulare di stelle, un ossessione di luci.
Poi quando la suonatina languirà davvero
la finiremo come vuole la moda
senza perorazioni urlanti ed enfasi;
la finiremo, se ci parrà il caso,
nel momento in cui pare ricominciare
e il pubblico rimane con un palmo di naso.
La spegneremo come un lume, di colpo. Con un soffio.
Eugenio Montale, „Sonatina pentru pian – Suonatina di pianoforte”
Vino aici, să facem o poezie
ce de nimic să nu știe,
și care să le spună pe toate la fel,
minuscule
pierdute în nisipuri,
care să moară -ntr-un murmur;
vino să facem o sonatină
pentru pian
a’ la Maurice Ravel,
o melodie incoerentă
dar fără complicații,
de care tu chiar să crezi
că-n adâncimea ei n-are sens;
s-o facem în „genul ușor”.
Vino aici, n-avem nevoie deloc
să tulburăm natura
cu ale sale grave peisaje,
cu fulgere astrale;
și să nu discutăm
eternele mari probleme,
de sufletul nemuritor
ori despre alte încurcături;
vom spune câteva fraze comune
fără prea mari pretenții,
vorbe considerate de unii
fără de „adâncime”;
iar dacă vorbele ne eşuează
vom rupe firul cuvintelor,
spre a ne amuza
în vreun menuet dizolvându-se
în aurite arabescuri,
rupte într-o ploaie de licurici,
și care dispărând
o să ne lase-n priviri
vreo pâlpâire de stele, ori vreo obsesie
pentru lumini.
Când sonatina într-adevăr va lâncezi
o vom sfârși termina așa cum vrea moda:
nu urlete și perorații ori țipete și emfaze;
o vom sfârși când vom crede că-i cazul,
când o să pară că începe iar,
iar publicul va rămâne cu mâna la nas.
O stingem brusc, cum ai stinge lumina. Dintr-un răsuflet.
-traducere de Catalina Franco-
______________________________
Vieni qui, facciamo una poesia
che non sappia di nulla
e dica tutto lo stesso,
e sia come un rigagnolo di suoni
stentati
che si perde tra le sabbie
e vi muore con un gorgoglio sommesso;
facciamo una suonatina di pianoforte
alla Maurizio Ravel,
una musichetta incoerente
ma senza complicazioni,
che tanto credi proprio
a grattare nel fondo non c’è senso;
facciamo qualcosa di “genere leggero”.
Vieni qui, non c’è nemmeno bisogno
di disturbar la natura
co’i suoi seriosi paesaggi
e le pirotecniche astrali;
ne’ tireremo in ballo
i grandi problemi eterni,
l’immortalità dello Spirito
od altrettanti garbugli;
diremo poche frasi comunali
senza grandi pretese,
da gente ormai classificata,
gente priva di “profondita’;
e se le parole ci mancheranno
noi strapperemo il filo del discorso
per svagarci
in un minuetto approssimativo
che si disciolga in arabeschi d’oro,
si rompa in una gran pioggia di lucciole
e dispaia lasciandoci negli occhi
un pullulare di stelle, un ossessione di luci.
Poi quando la suonatina languirà davvero
la finiremo come vuole la moda
senza perorazioni urlanti ed enfasi;
la finiremo, se ci parrà il caso,
nel momento in cui pare ricominciare
e il pubblico rimane con un palmo di naso.
La spegneremo come un lume, di colpo. Con un soffio.
catalinafrancoblog 