Absolut genial! Totul! Dar finalul mi-a întrecut toate așteptările!

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Robert Walser, ”Istorisirea lui Helbling – Helblings Geschichte”

Mă numesc Helbling și îmi spun aici propria mea poveste, fiindcă altfel nimeni nu ar scrie-o. În zilele noastre, când omenirea a devenit sofisticată, nu mai poate fi un lucru deosebit de curios ca cineva ca mine să se așeze și să înceapă să-și scrie propria poveste. E scurtă povestea mea, căci sunt încă tânăr și n-am s-o termin de scris, fiindcă probabil mai am încă mult de trăit. Lucrul remarcabil la mine este că sunt o ființă foarte, aproape exagerat de obișnuită. Sunt unul dintre cei mulți și tocmai asta mi se pare acum atât de ciudat. Pe mulți îi găsesc ciudați și mă gândesc adesea: „Ce fac toți, cu ce se ocupă toți?” Eu dispar literalmente în masa acestor mulțimi. La prânz, când ceasul bate douăsprezece, eu mă grăbesc acasă de la banca unde lucrez, toți se grăbesc, unul încearcă să-l depășească pe celălalt, unul vrea să facă pași mai lungi decât celălalt și totuși eu mă gândesc : „Dar toți se întorc acasă.” De fapt, toți se întorc acasă, pentru că nu există printre ei o persoană neobișnuită căreia să i se întâmple să nu găsească drumul spre casă. Sunt mijlociu de statură, așadar am ocazia să fiu mulțumit că nu sunt nici proeminent de mic, nici remarcabil de mare. Sunt potrivit de măsură, cum se spune în germana scrisă. Când mănânc prânzul, mă gândesc întotdeauna că aș putea mânca la fel de bine sau chiar mai bine în altă parte, unde ar putea fi mai vesel, apoi mă gândesc unde ar putea fi conversația mai plină de viață la un loc cu cea mai bună mâncare. Las să-mi treacă prin memorie fiecare cartier și fiecare casă pe care o cunosc până găsesc ceva care ar putea fi potrivit pentru mine. În general, mă gândesc foarte mult la mine, da, chiar mă gândesc doar la mine și sunt întotdeauna atent să mă simt cât mai bine. Deoarece provin dintr-o familie bună, tatăl meu fiind un negustor respectat în provincie, găsesc cu ușurință tot felul de defecte la lucrurile care vor să se apropie de mine și de care ar trebui să mă îndepărtez, de exemplu: la faptul că nu toate sunt potrivite pentru mine. Întotdeauna am senzația că există la mine ceva prețios, sensibil și fragil care trebuie îngrijit și că ceilalți nu sunt tot atât de prețioși și sensibili. Cum de se poate întâmpla asta! Este ca și cum nu aș fi sculptat destul de grosier pentru viața asta. În orice caz, este un obstacol care mă împiedică să mă disting, pentru că dacă trebuie să îndeplinesc o misiune, de exemplu, întotdeauna mă gândesc mai întâi la ea jumătate de oră, uneori chiar și una întreagă! Mă gândesc și visez așa: „Ar trebui să o fac sau ar trebui să ezit totuși să o fac!”, dar simt deja ca unii dintre colegii mei mă consideră prea sensibil. Ah, sunt judecat așa de greșit. O sarcină mă sperie întotdeauna, mă face să trec cu palma peste capacul pupitrului până când mă trezesc că ceilalți mă privesc batjocoritor, ori mă mângâi pe obraz, mă apuc de bărbie, îmi plimb ochii, îmi frec nasul și-mi dau părul de pe frunte, de parcă acolo ar fi fost treaba mea și nu pe foaia de hârtie întinsă în fața mea pe birou. Poate că am eșuat în profesia mea și totuși sunt încrezător că la fel s-ar fi întâmplat cu orice profesie pe care aș fi putut-o avea. Din cauza presupusei mele inerții, mă bucur de prea puțin respect. Mă cred visător și adormit. Oh, oamenii sunt talentați în a lipi titluri nepotrivite. Este totuși adevărat: nu-mi place în mod deosebit munca mea pentru că întotdeauna cred că nu-mi ocupă sau nu-mi stimulează suficient mintea. Acesta este un alt punct. Nu știu dacă am creier și cu greu îmi vine să cred, pentru că de multe ori m-am convins că sunt prost de fiecare dată când mi se dă o misiune care necesită intelect și perspicacitate. Acest lucru mă încurcă într-adevăr și mă face să mă întreb dacă sunt unul dintre acei oameni ciudați care sunt deștepți doar atunci când cred că sunt și nu mai sunt deștepți când ar trebui să arate că sunt cu adevărat. Mă gândesc la o mulțime de lucruri inteligente, frumoase, subtile, dar de îndată ce încerc să le folosesc, îmi eșuează și mă părăsesc, iar eu rămân acolo ca un ucenic neînvățat. De aceea nu-mi place munca mea, pentru că, pe de o parte, este prea puțin spirituală pentru mine și, pe de altă parte, mă depășește de îndată ce primește atingerea spiritului. Acolo unde nu ar trebui să gândesc, gândesc mereu și, acolo unde aș fi obligat să o fac, nu pot. Din acest motiv ambiguu, plec mereu de la birou cu câteva minute înainte de douăsprezece și ajung întotdeauna cu câteva minute mai târziu decât ceilalți, ceea ce mi-a dat reputație destul de proastă. Dar sunt atât de indiferent, atât de nespus de indiferent la ceea ce se spune despre mine. De exemplu, știu foarte bine că mă consideră un cap de oaie, dar simt că, dacă au dreptul să gândească așa, nu pot să-i împiedic. De asemenea, chiar arăt puțin sfios la chip, înfățișare, mișcare, mers, vorbire și comportament. Fără îndoială că, spre a da un exemplu, am în ochi o expresie oarecum idioată, care induce în eroare cu ușurință oamenii și le dă o părere proastă despre mintea mea. Sunt multe lucruri prostești și zădărnicii în firea mea, vocea mea sună ciudat, de parcă eu însumi, vorbitorul, nu aș fi știut că vorbesc când vorbeam. E ceva somnoros la mine, de parcă nu sunt încă treaz și am observat deja că s-a observat. Îmi netezesc întotdeauna părul drept în vârful capului, ceea ce poate crește impresia de prostie sfidătoare și neputincioasă. Apoi stau acolo, la birou, și mă pot uita în hol sau pe fereastră timp de o jumătate de oră. În mâna inactivă țin tocul cu care ar trebui să scriu. Stau și mă mut de pe un picior pe altul, din moment ce nu am prea multă mobilitate, mă uit la colegi și nu înțeleg că în ochii lor, care mă privesc mijit, sunt un leneș caraghios, jalnic, fără scrupule, zâmbesc când cineva se uită la mine și visez fără să gândesc. Dacă măcar aș putea: să visez! Nu, habar n-am despre asta. Câtuși de puțin! Întotdeauna mă gândesc în sinea mea că dacă aș avea mulți bani nu aș mai lucra și sunt fericit ca un copil că am putut să mă gândesc la asta atunci când ideea a fost gândită. Salariul pe care îl primesc mi se pare prea mic și nu mă gândesc deloc să-mi spun că nici măcar nu câștig atât de mult pentru munca mea, deși știu că nu fac aproape nimic. Ciudat, nu am deloc talentul să mă rușinez. Dacă cineva, de pildă un superior, mă repede, sunt teribil de revoltat pentru că mă doare să fiu repezit. Nu suport, deși îmi spun că merit o mustrare. Cred că rezist reproșului superiorului ca să pot întinde puțin, poate jumătate de oră, conversația cu el și apoi să mai treacă o jumătate de oră, timp în carenici măcar nu m-am plictisit. Când colegii mei cred că mă plictisesc, au dreptate, pentru că mă plictisesc îngrozitor. Nu-mi trebuie nimic, nici cea mai mică sugestie! Mă plictisesc și mă gândesc cum aș putea întrerupe plictiseala: chiar asta fac. Reușesc atât de puțin, încât mă gândesc la mine: „Serios, nu reușești chiar nimic!” Adesea mă trezesc căscând, destul de neintenționat, în timp ce deschid gura la înălțimea tavanului, apoi trec cu mâna pentru a acoperi încet deschiderea gurii. Apoi mi se pare potrivit să-mi răsucesc mustața cu vârful degetelor și poate să bat în birou cu degetele, la fel ca într-un vis. Uneori totul mi se pare un vis de neînțeles. Atunci îmi pare rău pentru mine și vreau să-mi plâng de milă. Dar când se destramă visul, vreau să mă azvârl în lung și în lat pe podea, să cad, să mă rănesc grav de marginea biroului, astfel încât să pot simți plăcerea durerii care consumă timpul. Sufletul meu nu este complet lipsit de durere în ceea ce privește starea mea, căci uneori, dacă îmi ciulesc urechea, aud în ea un ton scăzut și acuzator, ca vocea mamei mele, care e încă în viață și care a crezut mereu că sunt drept, spre deosebire de tatăl, care are principii mult mai stricte decât ea. Dar sufletul meu e un lucru prea obscur și lipsit de valoare pentru a aprecia ceea ce dezvăluie. Nu-mi place tonul lui. Îmi imaginez că nu ascult murmurul sufletului decât din plictiseală. Când stau în birou, membrele mele se transformă încet într-un lemn pe care ți-ai dori să-l aprinzi astfel încât să ardă: biroul și persoana, în timp, devin una. Timpul mă pune mereu pe gânduri. Trece repede, dar în toată rapiditatea sa pare să clacheze brusc, pare că se rupe și apoi parcă nu mai este deloc timp. Uneori îl poți auzi foșnind ca un stol de păsări care își iau zborul, ori de pildă în pădure: acolo îl aud mereu,

trece în grabă și asta îți face bine, pentru că atunci nu trebuie să te mai gândești. Dar de obicei este altfel: e o liniște de moarte! Asta ar putea fi viața omenească pe care nu o simți, împingându-te înainte, spre final! Viața mea pare să fi fost destul de goală până în acest moment, iar certitudinea că va rămâne goală îți oferă ceva nesfârșit, ceva care îți poruncește să te culci și să faci doar strictul necesar la minim. Așa și fac: mă prefac că muncesc din greu atunci când simt respirația urât mirositoare a șefului meu în spate, furișându-se să-mi surprindă indolența. Aerul pe care îl emană este trădătorul său. Bietul om, îmi oferă mereu o mică schimbare, de aceea îl suport încă destul de bine. Dar ce mă face totuși să îmi respect atât de puțin datoria și regulile? Sunt un tip neînsemnat, palid, timid, slab, elegant, mofturos, complet inapt pentru viață și nu aș putea îndura greutățile vieții dacă lucrurile ar merge vreodată prost pentru mine. M-ar putea speria gândul de a fi demis din funcția mea dacă continui așa? Se pare că nu, ba chiar deloc! Ma tem că pentru viață sunt prea neinteligent ca să-mi fie frică, aproape îmi pare că sfidarea copilărească pe care o folosesc pentru a obține satisfacție de la semeni este un semn de imbecilitate. Da, dar se potrivește de minune personajului meu, care îmi dictează întotdeauna să mă comport puțin ieșit din comun, deși în dezavantajul meu. De exemplu, aduc cărți mici la birou, ceea ce nu este permis, unde le tai paginile și le citesc fără să mă bucur cu adevărat să le citesc. Dar pare încăpățânarea subtilă a unei persoane educate care își dorește să fie mai mult decât ceilalți. Întotdeauna vreau să fiu mai mult și am o placere nebună pentru distincție. Când citesc cartea și un coleg mă abordează cu întrebarea, care este poate destul de potrivită: „Ce citești, Helbling?”, arăt o fire furioasă care-l alungă pe cel politicos. Mă arăt extraordinar de important când citesc, mă uit în jur la oamenii care privesc la cât de inteligent își dezvoltă cineva mintea și spiritul, decupez pagină după pagină cu o încetineală magnifică, nici măcar nu mai citesc, dar arborez atitudinea cuiva pierdut în lectură. Așa sunt eu: amețit și calculat pentru efect. Sunt vanitos , dar cu o mulțumire ciudat de ieftină în vanitatea mea. Hainele mele sunt obișnuite ca aspect, dar îmi place să schimb costumele, pentru că îmi face plăcere să le arăt colegilor că am mai multe costume și că am ceva gust în a alege culorile. Îmi place să port verde pentru că îmi amintește de pădure și port galben în zilele cu vânt, pentru că se potrivește vântului și dansului. Este posibil să greșesc în privința asta, nu mă îndoiesc deloc, pentru că mi s-a spus suficient cât de des greșesc în fiecare zi. Ajungi prin a te crede idiot. Dar ce contează dacă cineva este un prost sau un om respectabil, când ploaia cade atât pe un măgar cât și pe o persoană respectabilă. Și chiar și soarele! Mă bucur că pot alerga acasă prin soare după ora douăsprezece, iar când plouă întind peste mine o umbrelă mare, pentru ca pălăria mea, pe care o prețuiesc foarte mult, să nu se ude. Sunt foarte blând cu pălăria mea și întotdeauna mi se pare că, dacă mai pot să-mi ating pălăria în modul blând cu care m-am obișnuit, sunt totuși o persoană foarte fericită. Îmi face o plăcere deosebită când trebuie să mi-o pun cu grijă pe cap. Pentru mine, acesta este întotdeauna sfârșitul iubit al fiecărei zilei. Viața mea nu este alcătuită decât din lucruri mărunte, îmi tot repet asta iar mie mi se pare atât de uimitor. Niciodată nu mi s-a părut potrivit să mă delectez cu marile idealuri ale omenirii, pentru că sunt mai degrabă fundamental critic decât răpit de entuziasm, lucru pentru care mă complimentez. Sunt genul de persoană căreia i se pare înjositor când întâlnește o ființă umană ideală cu păr lung, cu sandale în picioarele goale, cu șorțul în jurul coapselor și flori în păr. Surâd stânjenit în astfel de situații. Nu pot râde în hohote, ceea ce mi-ar plăcea cel mai mult să fac și, de fapt, mai enervant decât să râzi e să trăiești printre oameni care nu au o despărțire lină ca aceea pe care o am eu

găsind că e lipsit de bun gust. Îmi place să mă enervez, așa că mă enervez ori de câte ori am ocazia. Fac adesea remarci răutăcioase, și totuși, cu siguranță, nu prea am nevoie să-mi înving răutatea asupra altora, din moment ce cunosc destul ce înseamnă să suferi din cauza batjocoririi altora. Dar asta este: nu fac observații, nu primesc învățături și încă fac ceea ce am făcut în ziua în care am ieșit din școală. O mulțime de lucruri din viața de școlar s-au lipit de mine și probabil că vor rămâne tovarășul meu constant de-a lungul vieții. Se spune că există oameni care nu au nicio urmă de abilitate de a se îmbunătăți și nici talent de a învăța cum să se comporte în alte moduri. Nu, nu mă educ, pentru că găsesc sub demnitatea mea să mă complac în dorința de a învăța. În plus, sunt deja suficient de educat încât să pot purta un baston în mână cu anumite maniere și să-mi leg o fundă în jurul gulerului cămășii și să iau lingura cu mâna dreaptă și să spun, la o întrebare relevantă: „Mulțumesc, da, a fost foarte frumos aseară!” Ce ar trebui să-mi facă educația? Cu mâna pe inimă: Cred că educația ar merge în întregime către persoana greșită. Mă străduiesc pentru bani și pentru o demnitate confortabilă, asta mă constrânge spre educație! Mă simt îngrozitor de superior unui săpător, chiar dacă ar putea, dacă ar vrea, să mă arunce cu degetul arătător al mâinii stângi într-o gaură de pământ unde m-aș murdări. Puterea și frumusețea la oamenii săraci și cu îmbrăcăminte modestă nu-mi fac nicio impresie. Întotdeauna mă gândesc, când văd o astfel de persoană, cât de norocoși suntem cu poziția noastră superioară în lume, în comparație cu un prost atât de bine lucrat, și nicio milă nu mi se strecoară în inimă. Unde aș ajunge să am o inimă. Am uitat că am una. E trist, desigur, dar unde mi s-ar fi potrivit să mă simt trist? Te simți trist doar atunci când ai pierdut bani, sau dacă noua ta pălărie nu ți se potrivește prea bine, sau când valorile bursiere scad brusc și atunci trebuie să te întrebi dacă e trist sau nu și, la o privire mai atentă, nu simți nici un regret, poate doar un regret care a zburat ca vântul. E, cum să spun: e minunat de ciudat să nu ai niciun sentiment, nici măcar să nu știi ce este un sentiment. Toată lumea are sentimente care îi afectează propria persoană, iar acestea sunt, practic, sentimente condamnabile, care sunt prezumtive pentru toți. Dar sentimente pentru cineva anume? Câteodată simți că te-ai întreba despre asta, simți ceva ca o dorință slabă de a deveni o persoană bună, dornică, dar când s-ar putea întâmpla asta? Pe la șapte dimineața ori la care altă oră? Deja vineri și apoi pe parcursul sâmbetei mă gândesc la ce aș putea face duminica, pentru că întotdeauna trebuie făcut ceva duminica. Rareori merg singur. De obicei mă alătur unui grup de tineri, e destul de ușor, mergi doar cu ei, deși știi că ești un tip destul de plictisitor. De exemplu, iau un vapor cu aburi peste lac sau umblu prin pădure, sau iau trenul către locuri frumoase mai îndepărtate. Adesea însoțesc fetele tinere la dans și am constatat că fetele mă plac. Am o față albă, mâini frumoase, un frac elegant care flutură, mănuși, inele pe degete, un baston bătut cu argint, pantofi curățiți cu ceară și o fire delicată de duminică, o voce atât de plăcută și ceva ușor în gură, ceva pentru care nu aflu cuvântul, dar care pare să mă recomande fetelor. Când vorbesc, mi se pare că vorbește un om cu greutate. Pomposul mulțumește, nu există nicio îndoială. Cât despre dans, dansez ca cineva care tocmai a luat și s-a bucurat de lecții de dans: vioi, delicat, punctual, precis, dar prea rapid și prea fluid. Există precizie și volatilitate în dansul meu, dar nu și grație. Cum aș putea să fiu capabil de gratie! Dar sunt pasionat de dans. Când dansez, uit că sunt Helbling, pentru că atunci nu sunt altceva decât o plutire fericită. Biroul, cu multiplele sale chinuri, dispare din privirile mele. În jurul meu sunt fețe îmbujorate, parfumul și strălucirea hainelor fetelor, ochi de fete se uită la mine, zbor: te poți gândi la ceva mai plin de însuflețire, de fericire? Până la urmă: o dată în cercul săptămânii pot fi fericit. Una dintre fetele pe care o însoțesc mereu este logodnica mea, dar ea mă tratează rău, mai rău decât mă tratează ceilalți. După cum văd, nici ea nu-mi este deloc loială, mă iubește mult, cu greu, iar eu, eu o iubesc? Am multe defecte în mine pe care le-am spus deschis, dar aici toate greșelile și neajunsurile mele par a fi iertate: o iubesc. Este norocul meu că pot să o iubesc și adesea să disper de dragul ei. Mă lasă să-i duc mănușile și umbrela de mătase roz când este vară, iar iarna să merg după ea prin zăpada adâncă pentru a-i duce patinele. Nu înțeleg iubirea, dar o simt. Binele și răul nu sunt nimic în comparație cu iubirea, care nu cunoaște altceva decât iubirea. Așadar ar trebui să spun: oricât de lipsit de valoare și de gol sunt de obicei, nu e totul pierdut, fiindcă sunt cu adevărat capabil de iubire adevărată, deși sunt în stare și de infidelitate. O duc pe lac sub lumina soarelui, sub cerul albastru, într-o barcă la care vâslesc întruna, surâzându-i mereu în timp ce ea pare plictisită. Iar eu sunt un tip foarte plictisitor. Mama ei are o cârciumioară mică, săracă, oarecum necunoscută, cu căutare la muncitori, unde îmi pot petrece duminica stând, tăcând și privind la ea. Uneori, fața ei se aplecă spre a mea, pentru a mă lăsa să o sărut pe gură. Are un chip dulce, dulce. Pe obraz are o pată de la o veche cicatrice, care îi deformează puțin gura, dar într-un mod dulce. Are niște ochi foarte mici cu care clipește spre tine atât de viclean, de parcă ar spune: „Am să-ți arăt eu ție!” Adesea se așează lângă mine pe canapeaua ponosită și tare a hanului și îmi șoptește la ureche că e frumos să fii logodit. Rareori știu ce să-i spun, pentru că îmi este mereu teamă că nu ar fi potrivit, așa că tac și totuși îmi doresc cu ardoare să vorbesc cu ea. Odată și-a pus urechea ei mică și parfumată la buzele mele: Nu aveam să-i spun nimic care să poată fi doar șoptit? Am răspuns, tremurând, că nu știu nimic, apoi ea mi-a dat o palmă peste față și a râs, nu prietenos, ci rece. Nu este în relații bune cu mama ei și cu sora ei mai mică și nu vrea nicicum să mă arăt bun cu copila. Mama ei are nasul roșu din cauza băuturii și este o femeie plină de viață căreia îi place să stea la masă cu bărbații. Dar și logodnica mea se simte în voie cu bărbații. Odată mi-a spus încet: „Nu mai sunt castă”, pe un ton firesc și eu n-am avut nimic împotrivă. Ce s-ar fi întâmplat, ce aș fi putut să-i spun? Cu alte fete am o anume duritate, chiar și un umor inteligent, dar cu ea stau și mă uit la ea și o urmăresc în toate felurile cu privirea. Stau mereu acolo până când hanul trebuie să se închidă, ori chiar până să fiu trimis acasă. Când fiica nu e acolo, mama vine la masa mea și încearcă să o ponegrească în ochii mei pe fiica ei absentă. Mama își urăște fiica și este evident că amândouă se urăsc una pe alta, fiindcă stau una în calea celeilalte cu intențiile lor. Amândouă își doresc un bărbat și amândouă îl îndepărtează pe bărbat. Când stau seara pe canapea, toți cei care frecventează barul observă că eu sunt logodnicul și toată lumea vrea să-mi spună cuvinte bune, ceea ce nu prea contează pentru mine. Fetița, care este încă la școală, citește din cărțile ei lângă mine, sau scrie litere mari și lungi în caiet și mi le dă mereu să mă uit la ce a scris. Nu am mai acordat niciodată atenție unor creaturi atât de mici, iar acum, dintr-o dată, văd cât de interesantă e orice creatură mică, în creștere. E din cauza dragostei mele pentru sora ei. O ființă devine mai bună și mai ageră prin iubire adevărată și sinceră. Iarna îmi spune: „Tu, va fi frumos la primăvara când ne vom plimba împreună pe aleile din grădină”, iar primăvara îmi spune: „Mă plictisesc cu tine.” Vrea să se căsătorească într-un oraș mare, pentru că încă mai vrea ceva de la viață. Teatrul și balurile mascate, costume frumoase, vin, conversații plăcute, oameni veseli, înflăcărați, îi place asta, se delectează cu asta. De fapt, și pe mine mă bucură, dar nu știu cum ar trebui să funcționeze totul. I-am spus: „Poate că îmi pierd slujba iarna viitoare!” S-a uitat la mine cu ochii mari și m-a întrebat: „De ce?” Ce fel de răspuns ar fi trebuit să-i dau? Nu pot să-i descriu întregul meu ansamblu de personaje dintr-o singură suflare. Ea m-ar disprețui. Deocamdată, ea crede mereu că sunt un om cu o oarecare abilitate, un bărbat, desigur puțin amuzant și plictisitor, dar totuși un bărbat care își are locul lui în lume. Așa că de i-aș spune acum: „Te înșeli, poziția mea este una extrem de șubredă”, n-ar mai avea de ce să-și dorească apropierea mea, deoarece și-ar vedea distruse toate speranțele legate de mine. Am lăsat-o, sunt un maestru în a lăsa lucrurile să alunece, după cum se spune. Poate dacă aș fi profesor de dans sau restaurator sau regizor sau orice altă profesie legată de distracția oamenilor, aș fi norocos, pentru că sunt un astfel de om, atât de mișcător, atât de plutitor, atât de țâșnitor, când mai lent, când mai rapid, când mai ușor, când mai liniștit, dintotdeauna mai îndreptat către sine și mai sensibil, care ar fi norocos dacă ar fi hangiu, dansator, regizor, ori vreun fel de croitor. Când am ocazia să fac complimente cuiva, sunt fericit. Nu pare profund? Ba chiar fac plecăciuni acolo unde nu se obișnuiește, sau unde se înclină doar cei care vor să facă impresie – farsorii și proștii, așa tare sunt îndrăgostit de asta. Pentru munca unui om serios nu am nici intelect, nici rațiune, nici ureche, nici ochi, nici simț. E tot ce poate fi mai departe de mine din câte se află pe lumea asta. Dacă aș vrea să fac profit, ar fi să mă coste doar o clipire din ochi, cel mult o întindere leneșă de mână. De obicei, faptul că se feresc să muncească nu e ceva cu totul natural pentru bărbați, dar pe mine mă îmbracă și mi se se potrivește, chiar dacă este o rochie tristă, și mi se potrivește perfect și când croiala rochiei e jalnică: de ce să nu pot spune: „Îmi șade bine”, când fiecare ochi uman poate vedea că mi se potrivește fără cusur. Teama de muncă! Nu vreau să spun mai multe despre asta. De altfel, mereu cred că aerul umed al mării și clima sunt de vină pentru faptul că nu pot să mă apuc de muncă, iar acum, împins de această constatare, îmi caut un loc de muncă în sud sau în munţi. Aș putea să conduc un hotel, să conduc o fabrică sau să gestionez trezoreria unei bănci mai mici. Un peisaj însorit și liber ar trebui să poată dezvolta în mine talente adormite până acum. Nici un magazin de fructe tropicale nu ar fi un lucru rău. În orice caz, sunt genul de persoană care întotdeauna crede că poate câștiga enorm dintr-o schimbare din afară. O climă diferită ar produce, de asemenea, o hrană diferită și poate că și asta îmi lipsește. Oare sunt bolnav? Îmi lipsesc atâtea, de fapt îmi lipsește totul. Voi fi fiind o ființă nefericită? Am cumva însușiri neobișnuite? Va fi fiind un fel de boală faptul că mă opresc necontenit asupra unor astfel de întrebări? Oricum, nu este un lucru chiar normal. Astăzi am ajuns din nou la bancă cu zece minute întârziere. Nu-mi reușește nicicum să fiu la momentul potrivit, ca altora. De fapt, ar trebui să fiu doar eu pe lume, eu, Helbling și nicio altă creatură vie. Nici soare, nici cultură, eu gol pe o stâncă înaltă, nici o furtună, nici măcar un val, fără apă, fără vânt, fără drumuri, fără bănci, fără bani, fără timp și fără suflare. Cel puțin atunci n-aș mai avea nici o spaimă. Fără spaime și fără întrebări nici n-aș mai întârzia. Mi-aș putea închipui că zac întins în pat, veșnic în pat. Ar fi poate cel mai frumos lucru!

_________________________________

-traducere de Catalina Franco-

__________________________________

Ich heiße Helbling und erzähle hier meine Geschichte selbst, da sie sonst wahrscheinlich von niemandem aufgeschrieben würde. Heutzutage, wo die Menschheit raffiniert geworden ist, kann es keine besonders kuriose Sache mehr sein, wenn einer, wie ich, sich hinsetzt und anfängt, an seiner eigenen Geschichte zu schreiben. Sie ist kurz, meine Geschichte, denn ich bin noch jung, und sie wird nicht zu Ende geschrieben, denn ich habe voraussichtlich noch lange zu leben. Das Hervorstechende an mir ist, daß ich ein ganz, beinahe übertrieben gewöhnlicher Mensch bin. Ich bin einer der Vielen, und das gerade finde ich so seltsam. Ich finde die Vielen seltsam, und denke immer: »Was machen, was treiben sie nur alle?« Ich verschwinde förmlich unter der Masse dieser Vielen. Wenn ich mittags, wenn es zwölf Uhr schlägt, von der Bank, wo ich beschäftigt bin, nach Hause eile, so eilen sie alle mit, einer sucht den andern zu überholen, einer will längere Schritte nehmen als der andere, und doch denkt man dabei: »Es kommen doch alle nach Hause.« In der Tat kommen sie alle nach Hause, denn es ist kein ungewöhnlicher Mensch unter ihnen, dem es arrivieren könnte, daß er den Weg nicht mehr fände nach Hause. Ich bin mittelgroß von Gestalt und habe deshalb Gelegenheit, mich zu freuen, darüber, daß ich weder hervorstechend klein, noch herausplatzend groß bin. Ich habe so das Maß, wie man auf schriftdeutsch sagt. Wenn ich zu Mittag esse, denke ich immer, ich könnte eigentlich anderswo, wo es vielleicht fideler zuginge am Eßtisch, ebenso gut, oder noch feiner essen, und denke dann darüber nach, wo das wohl sein könnte, wo die lebhaftere Unterhaltung mit dem besseren Essen verbunden wäre. Ich lasse alle Stadtteile und alle Häuser, die ich kenne, in meiner Erinnerung vorübergehen, bis ich etwas ausfindig gemacht habe, das etwas für mich sein könnte. Im allgemeinen halte ich sehr viel auf meine Person, ja, ich denke eigentlich nur an mich, und bin immer darauf bedacht, es mir so gut gehen zu lassen, wie nur irgend denkbar. Da ich ein Mensch aus guter Familie bin, mein Vater ist ein angesehener Kaufmann in der Provinz, so finde ich leicht an den Dingen, die sich mir nähern wollen, und denen ich auf den Leib rücken soll, allerlei auszusetzen, zum Beispiel: es ist mir alles zu wenig fein. Ich habe stets die Empfindung, daß an mir etwas Kostbares, Empfindsames und Leichtzerbrechliches ist, das geschont werden muß, und halte die andern für lange nicht so kostbar und feinfühlig. Wieso das nur kommen mag! Es ist gerade, als wäre man zu wenig grob geschnitzt für dieses Leben. Es ist jedenfalls ein Hemmnis, das mich hindert, mich auszuzeichnen, denn wenn ich beispielsweise einen Auftrag erledigen soll, so besinne ich mich immer erst eine halbe Stunde, manchmal auch eine ganze! Ich überlege und träume so vor mich hin: »Soll ich es anpacken, oder soll ich noch zögern, es anzupacken!«, und unterdessen, ich fühle das, werden schon einige meiner Kollegen bemerkt haben, daß ich ein träger Mensch bin, während ich doch nur als zu empfindsam gelten kann. Ach, man wird so falsch beurteilt. Ein Auftrag erschreckt mich immer, veranlaßt mich, mit meiner flachen Hand strichweise über den Pultdeckel zu fahren, bis ich entdecke, daß ich höhnisch beobachtet werde, oder ich tätschle mir mit der Hand die Wangen, greife mich unter das Kinn, fahre mir über die Augen, reibe die Nase und streiche die Haare von der Stirne weg, als ob dort meine Aufgabe läge, und nicht auf dem Bogen Papier, der vor mir, auf dem Pult, ausgebreitet liegt. Vielleicht habe ich meinen Beruf verfehlt, und dennoch glaube ich zuversichtlich, daß ich es mit jedem Beruf so hätte, so machen würde und verderben würde. Ich genieße, infolge meiner vermeintlichen Trägheit, wenig Achtung. Man nennt mich einen Träumer und Schlafpelz. O, die Menschen sind darin talentvoll, einem ungebührliche Titel anzuhängen. Es ist allerdings wahr: die Arbeit liebe ich nicht besonders, weil ich mir immer einbilde, sie beschäftige und locke zu wenig meinen Geist. Das ist auch wieder so ein Punkt. Ich weiß nicht, ob ich Geist besitze, und ich darf es kaum glauben, denn ich habe bereits öfters die Überzeugung gewonnen, daß ich mich jedesmal dumm anstelle, wenn man mir einen verstand- und scharfsinnfordernden Auftrag gibt. Das macht mich in der Tat stutzig, und veranlaßt mich darüber nachzudenken, ob ich zu den seltsamen Menschen gehöre, die nur klug sind, wenn sie es sich einbilden, und aufhören, klug zu sein, sobald sie zeigen sollten, daß sie es wirklich sind. Es fallen mir eine Menge intelligenter, schöner, spitzfindiger Sachen ein, aber sobald ich sie in Anwendung bringen soll, versagen sie mir und verlassen mich, und ich stehe dann da wie ein ungelehriger Lehrjunge. Deshalb mag ich meine Arbeit nicht gern, weil sie mir einesteils zu wenig geistvoll ist und mir andersteils sogleich über den Kopf hinauswächst, sobald sie den Anstrich des Geistvollen erhält. Wo ich nicht denken soll, da denke ich immer, und wo ich verpflichtet wäre, es zu tun, kann ich es nicht. Aus diesem zwiespältigen Grunde verlasse ich auch den Bureausaal immer einige Minuten vor zwölf und komme immer erst einige Minuten später als die andern an, was mir schon einen ziemlich schlechten Ruf eingetragen hat. Aber es ist mir so gleichgültig, so unsäglich gleichgültig, was sie von mir sagen. Ich weiß zum Beispiel sehr wohl, daß sie mich für einen Schafskopf ansehen, aber ich fühle, daß wenn sie ein Recht zu dieser Annahme haben, ich sie daran nicht verhindern kann. Ich sehe auch wirklich etwas schafsköpfisch aus in meinem Gesicht, Betragen, Gang, Sprechen und Wesen. Es ist kein Zweifel, daß ich, um ein Beispiel herauszunehmen, in den Augen einen etwas blödsinnigen Ausdruck habe, der die Menschen leicht irreführt und ihnen eine geringe Meinung von meinem Verstand gibt. Mein Wesen hat viel Läppisches und dazu noch Eitles an sich, meine Stimme klingt sonderbar, so als wüßte ich selber, der Sprecher, nicht, daß ich rede, wenn ich rede. Etwas Verschlafenes, Noch-nicht-ganz-Aufgewecktes haftet mir an, und daß es bemerkt wird, habe ich bereits aufgezeichnet. Mein Haar streiche ich immer ganz glatt auf dem Kopf, das erhöht vielleicht noch den Eindruck trotziger und hilfloser Dummheit, den ich mache. Dann stehe ich so da, am Pult, und kann halbstundenlang in den Saal, oder zum Fenster hinausglotzen. Die Feder, mit der ich schreiben sollte, halte ich in der untätigen Hand. Ich stehe und trete von einem Fuß auf den andern, da mir eine größere Beweglichkeit nicht gestattet ist, sehe meine Kollegen an und begreife gar nicht, daß ich in ihren Augen, die zu mir hinüberschielen, ein erbärmlicher, gewissenloser Faulenzer bin, lächle, wenn mich einer ansieht, und träume, ohne zu sinnen. Wenn ich das könnte: Träumen! Nein, ich habe keine Vorstellung davon. Nicht die mindeste! Ich denke mir immer, wenn ich einen Haufen Geld hätte, würde ich nicht mehr arbeiten, und freue mich wie ein Kind darüber, daß ich dieses denken konnte, wenn der Gedanke ausgedacht ist. Das Gehalt, das ich bekomme, erscheint mir zu klein, und ich denke gar nicht daran, mir zu sagen, daß ich nicht einmal so viel verdiene mit meinen Leistungen, trotzdem ich weiß, daß ich so gut wie nichts leiste. Seltsam, ich habe gar nicht das Talent, mich einigermaßen zu schämen. Wenn mich einer, zum Beispiel ein Vorgesetzter, anschnauzt, so bin ich darüber im höchsten Grade empört, denn es verletzt mich, angeschnauzt zu werden. Ich ertrage das nicht, obgleich ich mir sage, daß ich eine Rüge verdient habe. Ich glaube, ich widersetze mich dem Vorwurf des Vorgesetzten deshalb, damit ich das Gespräch mit ihm ein wenig in die Länge ziehen kann, vielleicht eine halbe Stunde, dann ist doch wiederum eine halbe Stunde verstrichen, während deren Verlauf ich mich wenigstens nicht gelangweilt habe. Wenn meine Kollegen glauben, ich langweile mich, so haben sie allerdings recht, denn ich langweile mich zum Entsetzen. Nicht die geringste Anregung! Mich langweilen, und darüber nachsinnen, wie ich die Langeweile etwa unterbrechen könnte: darin besteht eigentlich meine Beschäftigung. Ich vollbringe so wenig, daß ich selber von mir denke: »Wirklich, du vollbringst nichts!« Oftmals kommt es über mich, daß ich gähnen muß, ganz unabsichtlich, indem ich meinen Mund aufsperre, gegen die Höhe der Zimmerdecke, und dann mit der Hand nachfahre, um langsam die Mundöffnung zu verdecken. Alsdann finde ich es für angebracht, mit den Fingerspitzen meinen Schnurrbart zu drehen und etwa auf das Pult zu klopfen, mit der Innenfläche eines meiner Finger, ganz wie in einem Traum. Manchmal erscheint mir das alles wie ein unverständlicher Traum. Dann bemitleide ich mich und möchte über mich weinen. Aber, wenn das Traumartige verfliegt, möchte ich mich, der Länge und Breite nach, auf den Boden werfen, möchte umstürzen, mir an einer Kante des Pultes recht weh tun, damit ich den zeitvertreibenden Genuß eines Schmerzes empfinden könnte. Meine Seele ist nicht ganz schmerzlos über meinen Zustand, denn ich vernehme manchmal, wenn ich recht das Ohr spitze, darin einen leisen, klagenden Ton der Anklage, ähnlich der Stimme meiner noch lebenden Mutter, die mich immer für etwas Rechtes gehalten hat, im Gegensatz zum Vater, der da viel strengere Grundsätze besitzt, als sie. Aber meine Seele ist mir ein zu dunkles und wertloses Ding, als daß ich schätzte, was sie vernehmen läßt. Ich halte nichts von ihrem Ton. Ich denke mir, daß man nur aus Langeweile auf das Gemurmel der Seele horcht. Wenn ich im Bureau stehe, werden meine Glieder langsam zu Holz, das man wünscht, anzünden zu können, damit es verbrenne: Pult und Mensch werden Eines mit der Zeit. Die Zeit, das gibt mir immer zu denken. Sie vergeht schnell, doch in all der Schnelligkeit scheint sie sich plötzlich zu krümmen, scheint zu brechen, und dann ist es, als ob gar keine Zeit mehr da wäre. Manchmal hört man sie rauschen wie eine Schar auffliegender Vögel, oder zum Beispiel im Wald: da höre ich immer die Zeit rauschen, und das tut einem recht wohl, denn dann braucht der Mensch nicht mehr zu denken. Aber es ist meistens anders: so totenstill! Kann das ein Menschenleben sein, das man nicht spürt, sich vorwärts, dem Ende zudrängen! Mein Leben scheint mir bis zu diesem Augenblick ziemlich inhaltlos gewesen zu sein, und die Gewißheit, daß es inhaltlos bleiben wird, gibt etwas Endloses, etwas, das einem befiehlt, einzuschlafen und nur noch das Unumgänglichste zu verrichten. So tue ich es denn auch: ich tu nur so, als ob ich eifrig schaffe, wenn ich den übelriechenden Atem meines Chefs hinter mir spüre, der heranschleicht, um mich bei der Trägheit überraschen zu können. Seine Luft, die er ausströmt, ist sein Verräter. Der gute Mann verschafft mir immer eine kleine Abwechslung, deshalb mag ich ihn noch ganz wohl leiden. Aber was veranlaßt mich denn eigentlich nur, so wenig meine Pflicht und meine Vorschriften zu respektieren? Ich bin ein kleines, blasses, schüchternes, schwaches, elegantes, zimperliches Kerlchen voll lebensuntüchtiger Empfindsamkeiten und würde die Härte des Lebens, wenn es mir einmal schief gehen sollte, nicht ertragen können. Kann mir der Gedanke, daß man mich aus meiner Stellung entlassen wird, wenn ich so fortfahre, keine Furcht einjagen? Wie es scheint, nicht, und wie es wiederum scheint: wohl! Ich fürchte mich ein bißchen, und fürchte mich wieder ein bißchen nicht. Vielleicht bin ich zur Furcht zu unintelligent, ja, es scheint mir beinahe, als ob der kindliche Trotz, den ich anwende, um mir vor meinen Mitmenschen Genugtuung zu verschaffen, ein Zeichen von Schwachköpfigkeit ist. Aber, aber: es paßt wundervoll zu meinem Charakter, der mir stets vorschreibt, mich ein wenig außergewöhnlich zu benehmen, wenn auch zu meinem Nachteil. So zum Beispiel bringe ich, was auch nicht statthaft ist, kleine Bücher ins Bureau, wo ich sie ausschneide und lese, ohne eigentlich Genuß am Lesen zu haben. Aber es sieht wie die feine Widerspenstigkeit eines gebildeten, mehr, als die andern sein wollenden Menschen aus. Ich will eben immer mehr sein, und habe einen Jagdhundeifer nach Auszeichnung. Wenn ich das Buch jetzt lese, und es tritt ein Kollege zu mir heran mit der Frage, die vielleicht ganz am Platz ist: »Was lesen Sie da, Helbling?«, so ärgert mich das, weil es in diesem Fall anständig ist, ein ärgerliches Wesen zu zeigen, das den zutulichen Fragenden wegtreibt. Ich tue ungemein wichtig, wenn ich lese, blicke mich nach allen Seiten nach Menschen um, die mir zusehen, wie klug da einer seinen Geist und Witz ausbilde, schneide mit prachtvoller Langsamkeit Seite für Seite aus, lese nicht einmal mehr, sondern lasse es mir genügen, die Haltung eines in eine Lektüre Versunkenen angenommen zu haben. So bin ich: schwindelköpfig und auf den Effekt berechnet. Ich bin eitel, aber von einer merkwürdig billigen Zufriedenheit in meiner Eitelkeit. Meine Kleider sind von plumpem Ansehen, aber ich bin eifrig im Wechseln von Anzügen, denn es macht mir ein Vergnügen, den Kollegen zu zeigen, daß ich mehrere Anzüge besitze und daß ich einigen Geschmack in der Wahl von Farben habe. Grün trage ich gern, weil es mich an den Wald erinnert, und Gelb trage ich an windigen, luftigen Tagen, weil es zum Wind und zum Tanzen paßt. Es kann sein, daß ich mich darin irre, ich zweifle gar nicht daran, denn wie oft ich mich am Tag irre, wird mir genugsam vorgehalten. Man glaubt schließlich selber, daß man ein Einfaltspinsel ist. Aber was macht es aus, ob man ein Tropf oder ein Mann von Achtung ist, da doch der Regen ebensogut auf einen Esel wie auf eine respektable Erscheinung herabregnet. Und gar die Sonne! Ich bin glücklich, in der Sonne, wenn es zwölf Uhr geschlagen hat, nach Hause laufen zu dürfen, und wenn es regnet, spanne ich den üppigen, bauchigen Regenschirm über mich, damit mein Hut, den ich sehr schätze, nicht naß wird. Mit meinem Hut gehe ich sehr sanft um, und es scheint mir immer, wenn ich meinen Hut noch berühren kann, in der zarten Weise, wie ich es gewohnt bin, so sei ich immer noch ein ganz glücklicher Mensch. Besondere Freude macht es mir, ihn, wenn es Feierabend geworden ist, sorgsam auf die Scheitel zu setzen. Das ist mir immer der geliebte Abschluß eines jeden Tages. Mein Leben besteht ja aus lauter Kleinigkeiten, das wiederhole ich mir immer wieder, und das kommt mir so wunderlich vor. Für große Ideale, die die Menschheit betreffen, habe ich es nie passend gefunden, zu schwärmen, denn ich bin im Grunde mehr kritisch als schwärmerisch veranlagt, wofür ich mir ein Kompliment mache. Ich bin so einer, der es als herabsetzend empfindet, wenn er einem idealen Menschen in langen Haaren, Sandalen an den nackten Beinen, Schurzfell um die Lenden und Blumen im Haar begegnet. Ich lächle dann verlegen in solchen Fällen. Laut lachen, was man doch am liebsten möchte, kann man nicht, auch ist es eigentlich mehr zum Ärgerlich-werden, als zum Lachen, unter Menschen zu leben, die an einer glatten Scheitel, wie ich sie trage, keinen Geschmack finden. Ich ärgere mich eben gerne, deshalb ärgere ich mich, wo sich mir nur immer eine Gelegenheit bietet. Ich mache öfters hämische Bemerkungen, und habe es doch sicherlich wenig nötig, meine Bosheit an andern auszulassen, da ich doch genug weiß, was es heißt, unter der Spottsucht anderer zu leiden. Aber das ist es ja: ich mache gar keine Beobachtungen, nehme keine Lehren an und verfahre immer noch so, wie an dem Tage, da ich aus der Schule entlassen wurde. Viel Schulknabenhaftes klebt an mir und wird wahrscheinlich mein beständiger Begleiter durchs Leben bleiben. Es soll solche Menschen geben, die gar keine Spur von Besserungsfähigkeit und kein Talent besitzen, sich an der anderen Benehmen auszubilden. Nein, ich bilde mich nicht, denn ich finde es unter meiner Würde, mich dem Bildungsdrang hinzugeben. Außerdem bin ich schon gebildet genug, um einen Stock mit einiger Manier in der Hand zu tragen und eine Schleife um den Hemdkragen binden zu können und den Eßlöffel mit der rechten Hand anzufassen und zu sagen, auf eine bezügliche Frage: »Danke, ja, es war sehr hübsch gestern abend!« Was soll die Bildung viel aus mir machen? Hand auf die Brust: ich glaube, da käme die Bildung ganz und gar an den Unrichtigen. Ich strebe nach Geld und nach bequemen Würden, das ist mein Bildungsdrang! Über einen Erdarbeiter komme ich mir furchtbar erhaben vor, wenn er mich auch, wenn er wollte, mit dem Zeigefinger seiner linken Hand in ein Erdloch, wo ich mich beschmutzen würde, hinabschleudern könnte. Kraft und Schönheit an armen Menschen und in bescheidenem Gewande machen auf mich keinen Eindruck. Ich denke immer, wenn ich solch einen Menschen sehe, wie gut es unsereiner doch habe mit der überlegenen Weltstellung, einem solch ausgearbeiteten Tropf gegenüber, und kein Mitleid beschleicht mein Herz. Wo hätte ich ein Herz? Ich habe vergessen, daß ich eines habe. Gewiß ist das traurig, aber wo fände ich es für angebracht, Trauer zu empfinden. Trauer empfindet man nur, wenn man einen Geldverlust aufzuweisen hat, oder wenn einem der neue Hut nicht recht passen will, oder wenn plötzlich die Werte auf der Börse sinken, und dann muß man sich noch fragen, ob das Trauer ist oder nicht, und es ist bei näherem Zusehen keine, sondern nur ein angeflogenes Bedauern, das verfliegt wie der Wind. Es ist, nein, wie kann ich mich da ausdrücken: es ist wunderbar seltsam, so keine Gefühle zu haben, so gar nicht zu wissen, was ein Empfinden ist. Gefühle, die die eigene Person betreffen, hat jeder, und das sind im Grunde verwerfliche, der Gesamtheit gegenüber anmaßliche Gefühle. Aber Gefühle für einen jeden? Wohl hat man bisweilen Lust, sich darüber zu befragen, spürt etwas wie eine leise Sehnsucht danach, ein guter, bereitwilliger Mensch zu werden, aber, wann käme man dazu? Etwa um sieben Uhr des Morgens, oder sonst wann? Schon am Freitag und dann während des darauf folgenden ganzen Samstages besinne ich mich darauf, was ich am Sonntage unternehmen könnte, weil doch immer am Sonntag etwas unternommen werden muß. Allein gehe ich selten. Gewöhnlich schließe ich mich einer Gesellschaft von jungen Leuten an, wie sich eben einer anschließt, es geht ganz einfach, man geht einfach mit, obschon man weiß, daß man ein ziemlich langweiliger Geselle ist. Ich fahre zum Beispiel mit einem Dampfboot über den See, oder gehe zu Fuß in den Wald, oder fahre mit der Eisenbahn an entferntere schöne Orte. Oft begleite ich junge Mädchen zum Tanz, und ich habe die Erfahrung gemacht, daß mich die Mädchen gerne leiden mögen. Ich habe ein weißes Gesicht, schöne Hände, einen eleganten, flatternden Frack, Handschuhe, Ringe an den Fingern, einen mit Silber beschlagenen Stock, sauber gewichste Schuhe und ein zartes, sonntägliches Wesen, eine so merkwürdige Stimme und etwas leis Verdrossenes um den Mund, etwas, wofür ich selber kein Wort habe, das mich aber den jungen Mädchen zu empfehlen scheint. Wenn ich spreche, klingt es, als ob ein Mann von Gewicht spräche. Das Wichtigtuerische gefällt, da ist kein Zweifel zu hegen. Was den Tanz betrifft, so tanze ich, wie einer, der eben erst Tanzunterricht genommen und genossen hat: flott, zierlich, pünktlich, genau, aber zu schnell und zu saftlos. Es ist Genauigkeit und Sprunghaftigkeit in meinem Tanz, aber nur keine Grazie. Wie könnte ich der Grazie fähig sein! Aber ich tanze leidenschaftlich gern. Wenn ich tanze, vergesse ich, daß ich Helbling bin, denn ich bin dann nichts mehr als nur noch ein glückliches Schweben. Das Bureau mit seinen mannigfaltigen Qualen würde mir keine Erinnerung zu Gesicht bringen. Um mich herum sind gerötete Gesichter, Duft und Glanz von Mädchenkleidern, Mädchenaugen blicken mich an, ich fliege: kann man sich seliger denken? Nun habe ich es doch: einmal in dem Kreise der Woche vermag ich selig zu sein. Eines der Mädchen, die ich stets begleite, ist meine Braut, aber sie behandelt mich schlecht, schlechter, als mich die andern behandeln. Sie ist mir, wie ich wohl bemerke, auch keineswegs treu, liebt mich wohl kaum, und ich, liebe ich sie etwa? Ich habe viele Fehler an mir, die ich freimütig ausgesprochen habe, aber hier scheinen mir alle meine Fehler und Mängel vergeben zu sein: ich liebe sie. Es ist mein Glück, daß ich sie lieben, und um ihretwillen oft verzagen darf. Sie gibt mir ihre Handschuhe und ihren rosaseidenen Schirm zu tragen, wenn es Sommer ist, und im Winter darf ich ihr im tiefen Schnee nachtrotteln, um ihr die Schlittschuhe nachzutragen. Ich begreife die Liebe nicht, aber spüre sie. Gut und böse sind doch nichts gegen die Liebe, die gar nichts anderes und übriges kennt, als Liebe. Wie soll ich das sagen: so nichtswürdig und leer ich sonst immer bin, so ist doch noch nicht alles verloren, denn ich bin wirklich der treuen Liebe fähig, obschon ich zur Treulosigkeit Gelegenheit genug hätte. Ich fahre mit ihr im Sonnenschein, unter dem blauen Himmel, in einem Nachen, den ich vorwärtsrudere, auf dem See, und lächle sie immer an, während sie sich zu langweilen scheint. Ich bin ja auch ein ganz langweiliger Kerl. Ihre Mutter hat eine kleine, armselige, etwas verrufene Arbeiterkneipe, wo ich Sonntage lang zubringen kann mit Sitzen, Schweigen und sie-Ansehen. Manchmal beugt sich auch ihr Gesicht zu dem meinigen hinunter, um mich einen Kuß ihr auf den Mund drücken zu lassen. Sie hat ein süßes, süßes Gesicht. An ihrer Wange befindet sich eine alte, vernarbte Schramme, was ihren Mund ein wenig verzerrt, aber ins Süße. Augen hat sie ganz kleine, mit denen sie einen so listig anblinzelt, als wollte sie sagen: »Dir will ich es auch noch zeigen!« Oft setzt sie sich zu mir auf das schäbige, harte Wirtshaussofa, und flüstert mir ins Ohr, daß es doch schön sei, verlobt zu sein. Ich weiß selten etwas zu ihr zu sagen, denn ich fürchte immer, daß es nicht passend wäre, so schweige ich, und wünsche doch heftig, zu ihr etwas zu sprechen. Einmal hat sie mir ihr kleines, duftendes Ohr an meine Lippen gereicht: Ob ich ihr nichts zu sagen hätte, das man nur flüstern könne? Ich sagte zitternd, daß ich nichts wüßte, und da hat sie mir eine Ohrfeige gegeben und hat dazu gelacht, aber nicht freundlich, sondern kalt. Mit ihrer Mutter und ihrer kleinen Schwester steht sie nicht gut und will nicht haben, daß ich der Kleinen Freundlichkeiten erweise. Ihre Mutter hat eine rote Nase vom Trinken, und ist ein lebhaftes, kleines Weib, das sich gern zu den Männern an den Tisch setzt. Aber meine Braut setzt sich auch zu den Männern. Sie hat mir einmal leise gesagt: »Ich bin nicht mehr keusch,« in einem Ton der Natürlichkeit, und ich habe nichts dagegen einzuwenden gehabt. Was wäre es gewesen, was ich ihr dazu hätte sagen können. Andern Mädchen gegenüber habe ich einen gewissen Schneid, sogar Wortwitz, aber bei ihr sitze ich stumm und sehe sie an und verfolge jede ihrer Manieren mit meinen Augen. Ich sitze jedesmal so lang, bis die Wirtschaft geschlossen werden muß, oder noch länger, bis sie mich nach Hause schickt. Wenn die Tochter nicht da ist, setzt sich ihre Mutter zu mir an den Tisch und versucht, die Abwesende in meinen Augen schlecht zu machen. Ich wehre nur so mit der Hand ab und lächle dazu. Die Mutter haßt ihre Tochter, und es liegt auf der Hand, daß sie sich beide hassen, denn sie sind sich im Wege mit ihren Absichten. Beide wollen einen Mann haben, und beide mißgönnen einander den Mann. Wenn ich abends so auf dem Sofa sitze, merken es alle Leute, die in der Kneipe verkehren, daß ich der Bräutigam bin, und jeder will an mich wohlwollende Worte richten, was mir ziemlich gleichgültig ist. Das kleine Mädchen, das noch in die Schule geht, liest neben mir in ihren Büchern, oder sie schreibt große, lange Buchstaben in ihr Schreibheft und reicht es mir immer dar, um mich das Geschriebene durchsehen zu lassen. Sonst habe ich nie auf so kleine Geschöpfe geachtet, und nun mit einem Male sehe ich ein, wie interessant jedes kleine, aufwachsende Geschöpf ist. Daran ist meine Liebe zu der andern schuld. Man wird besser und aufgeweckter durch eine ehrliche Liebe. Im Winter sagt sie zu mir: »Du, es wird schön sein im Frühling, wenn wir zusammen durch die Gartenwege spazieren werden,« und im Frühling sagt sie: »Es ist langweilig mit dir.« Sie will in einer großen Stadt verheiratet sein, denn sie will noch etwas haben vom Leben. Die Theater und Maskenbälle, schöne Kostüme, Wein, lachende Unterhaltung, fröhliche, erhitzte Menschen, das liebt sie, dafür schwärmt sie. Ich schwärme eigentlich auch dafür, aber wie das sich alles machen soll, weiß ich nicht. Ich habe ihr gesagt: »Vielleicht verliere ich auf nächsten Winter meine Stellung!« Da hat sie mich groß angeschaut und mich gefragt: »Warum?« Was hätte ich ihr für eine Antwort geben sollen? Ich kann ihr doch nicht meine ganze Charakteranlage in einem Atem herunterschildern. Sie würde mich verachten. Bis jetzt meint sie immer, daß ich ein Mann sei von einiger Tüchtigkeit, ein Mann, allerdings ein etwas komischer und langweiliger, aber doch ein Mann, der seine Stellung in der Welt habe. Wenn ich ihr nun sage: »Du irrst dich, meine Stellung ist eine äußerst schwankende,« so hat sie keinen Grund, weiter meinen Umgang zu wünschen, da sie doch alle ihre Hoffnungen in bezug auf mich zerstört sieht. Ich lasse es gehen, ich bin ein Meister darin, eine Sache schlitteln zu lassen, wie man zu sagen pflegt. Vielleicht, wenn ich Tanzlehrer oder Restaurateur oder Regisseur wäre, oder sonst irgendeinen Beruf hätte, der mit dem Vergnügen der Menschen zusammenhängt, würde ich Glück haben, denn ich bin so ein Mensch, so ein tänzelnder, schwebender, beineherumwerfender, leichter, flotter, leiser, sich stets verbückender und zartempfindender, der Glück hätte, wenn er Wirt, Tänzer, Bühnenleiter oder so etwas wie Schneider wäre. Wenn ich Gelegenheit habe, ein Kompliment zu machen, bin ich glücklich. Läßt das nicht tief blicken? Ich bringe sogar da Verneigungen an, wo es gar nicht üblich ist, oder wo nur Scharwenzler und Dummköpfe sich verbeugen, so sehr bin ich in die Sache verliebt. Für eine ernste Mannesarbeit habe ich weder einen Geist noch eine Vernunft, noch Ohr, noch Auge und Sinn. Es ist mir das mir am fernsten Liegende, was es auf der Welt geben könnte. Ich will Profit machen, aber es soll mich nur ein Zwinkern mit den Augen, höchstens ein faules Handausstrecken kosten. Sonst ist Scheu vor der Arbeit an Männern etwas nicht ganz Natürliches, aber mich kleidet es, mir paßt es, wenn es auch ein trauriges Kleid ist, das mir da so vorzüglich paßt, und wenn der Schnitt des Kleides auch ein erbärmlicher ist: warum sollte ich nicht sagen: »Es sitzt mir,« wenn doch jedes Menschenauge sieht, daß es mir faltenlos sitzt. Die Scheu vor der Arbeit! Aber ich will nichts mehr darüber sagen. Ich meine übrigens immer, das Klima, die feuchte Seeluft, sei schuld daran, daß ich nicht zum Arbeiten komme, und suche jetzt, gedrängt von dieser Erkenntnis, Stellung im Süden, oder in den Bergen. Ich könnte ein Hotel dirigieren, oder eine Fabrik leiten, oder die Kasse einer kleineren Bank verwalten. Eine sonnige, freie Landschaft müßte imstande sein, in mir Talente zu entwickeln, die bis jetzt in mir geschlafen haben. Eine Südfruchthandlung wäre auch nichts übles. Auf jeden Fall bin ich ein Mensch, der immer meint, durch eine äußerliche Veränderung innerlich ungeheuer zu gewinnen. Ein anderes Klima würde auch eine andere Mittagstafel erzeugen, und das ist es vielleicht, was mir fehlt. Bin ich eigentlich krank? Mir fehlt so viel, mir mangelt eigentlich alles. Sollte ich ein unglücklicher Mensch sein? Sollte ich ungewöhnliche Anlagen besitzen? Sollte es eine Art Krankheit sein, sich beständig, wie ich es tue, mit solchen Fragen abzugeben? Jedenfalls ist es eine nicht ganz normale Sache. Heute bin ich wieder zehn Minuten zu spät in die Bank gekommen. Ich komme nicht mehr dazu, zur rechten Zeit anzutreten, wie andere. Ich sollte eigentlich ganz allein auf der Welt sein, ich, Helbling, und sonst kein anderes lebendes Wesen. Keine Sonne, keine Kultur, ich nackt auf einem hohen Stein, kein Sturm, nicht einmal eine Welle, kein Wasser, kein Wind, keine Straßen, keine Banken, kein Geld, keine Zeit und kein Atem. Ich würde dann jedenfalls nicht mehr Angst haben. Keine Angst mehr und keine Fragen, und ich würde auch nicht mehr zu spät kommen. Ich könnte die Vorstellung haben, daß ich im Bett läge, ewig im Bett. Das wäre vielleicht das Schönste!