catalinafrancoblog

Robert Walser, ”Scrisoarea unui tată către fiul său – Brief eines Vaters an seinen Sohn”

Robert Walser, ”Scrisoarea unui tată către fiul său – Brief eines Vaters an seinen Sohn”

Te plângi, dragul meu fiu, că te cresc prost, că, de pildă, te trimit la Nidau ​​ca să faci vreun comision, despre faptul că îți poruncesc să cobori în pivniță ca să tai lemne. Nu fi nesincer, nu fi sentimental, băiete: știu foarte bine că îți place să alergi pe drumul de țară fierbinte și plin de praf care duce la Nidau, acel bătrân cenușiu orășel, și că îți place mult să tai lemne. Mă învinovățești că nu înseamnă educație să duci afară coșul de gunoi și să tai lemne. Însă eu sunt de altă părere. Există o mulțime de feluri de educație bună în îndeplinirea unor treburi oarecum neînsemnate, ponosite și sărăcăcioase. Dacă, de pildă, trebuie să treci strada cu vasul de lapte în mână ca să aduci lapte de la băcănie, o sarcină de care s-ar putea să te rușinezi pentru că întâlnești oameni pe care îi cunoști și care își spun unul altuia: „Acuma chiar trebuie ca el să aducă laptele de peste drum”, asta poate nu pare, dar în realitate este o educație excelentă, căci astfel înveți să te smerești, iar o educație încântătoare stă în bucuria smereniei. Așa te educ eu, fiule drag, și cred că ar trebui să-mi fii recunoscător pentru asta. Nu pari să fii: ei bine, cred că încă nu înțelegi. Mai târziu vei prețui, vei aprecia, și vei înțelege.

De asemenea, fiule drag, tu crezi a fi observat (cu istețimea unui adevărat fiu) că îmi place să te încarc cu o ocupație chiar atunci când știu, sau îmi spui, că îți place să te distrezi cu prietenii tăi, fie în pădure, fie lângă lac. Atât de răutăcios crezi tu că sunt? Și dacă da? Nu ar trebui, ca distracție și varietate, să li se permită sărmanilor tați, plini de griji, mereu încordați de gândurile împovărătoare și jalnice ale pâinii zilnice, să se răsfețe cu mici, nevinovate și fermecătoare răutăți? Gândește-te la asta. Ia în considerare câte griji am și vei fi destul de generos încât să-mi îngădui să te necăjesc puțin din când în când cu: „Acum tai lemne, ai priceput!”, de îndată ce am să observ că umbli cu mintea la hoinărit ori la scăldat. Adu-ți aminte că au și tații slăbiciunile lor.

Spui ceva foarte ciudat, de fapt chiar izbitor, când îmi reproșezi că duminica după-amiaza la cafea citesc romane de duzină, pe care ți le interzic ție, fiule, când te prind citind pe ascuns și bătându-ți capul cu ele. Dar greșești, iar reproșul tău este jalnic. Îți voi interzice în continuare să citești romane, la fel cum cred că eu pot continua să-mi permit să o fac. Fii plin de tact și nu-l lipsi de la o plăcere pe un om care începe să îmbătrânească, pentru că este de datoria omului să-i refuze fiului său bucuria acelei plăceri.

Acum, în general, recunosc de bunăvoie că sunt destul de neglijent față de educația ta, dar nu mă îngrijorează asta. Fii liniștit: îți vei găsi drumul prin viață, pentru că există zeci de căi în viață și fiecare duce fără îndoială la poarta de fier, de bronz a imuabilității. Îmi vei da voie să filosofez puțin cu tine. Fii filozof, băiatul meu, adică cultivă în tine curajul, și atunci nu vei avea nevoie de atâta educație, te va educa viața destul, n-ai grijă. Vezi, dacă te las ceva mai sălbatic și mai nestăpânit, vei fi mult mai potrivit pentru viață; cu cât te las mai neinstruit, cu atât mai târziu viața te va putea țesăla educa, învăța, netezi, uniformiza și aplatiza mai bine; neșlefuit, vei fi cu atât mai potrivit pentru rindeluirea și lustruirea vieții, care se bucură de rindeluirea oamenilor. Lumea în care vei ajunge și vei trai va fi educatorul tău și te va educa temeinic. Îmi vei mulțumi și mie într-o zi pentru asta, pentru faptul că te-am neglijat. Ia în considerare, te rog, toate cele ce urmează; iar apoi îngăduie-mă de la scris și să termin această scrisoare părintească.

Să presupunem că ți-aș fi oferit o educație exemplară: cu ce povară teribilă de răspundere ai rămâne pe cap și pe umeri. Fiindcă să știi: o educație cu adevărat bună, din toate punctele de vedere, o așa-zisă educație strălucită obligă, obligă beneficiarul la realizări strălucitoare corespunzătoare, îl obligă și la o carieră strălucitoare. Fii fericit, fiule, că vei putea respira fără să te gândești mereu să te ridici. Săraca ta educație nu te obligă la fantasme, la valoare exemplară, la îngrozitorul-trebuie-să excelezi-în-toate-aspectele. Vei fi liber. Vei fi un fiu al naturii, un fiu al lumii. Ți se va îngădui să respiri și să trăiești. Cei care sunt exemplari nu trăiesc, și, acestea fiind spuse, te salută cu toată inima, în deplina conștiință că ți-a spus ceva înțelept, al tău

Tată.

-traducere de Catalina Franco-

___________________________-

Du beklagst dich, mein lieber Sohn, darüber, daß ich dich höchst mangelhaft erziehe, daß ich dich z. B. nach Nidau hinausschicke, um eine Kommission zu verrichten, und darüber, daß ich dir befehle, in den Holzkeller hinunterzuspazieren, um Holz zu spalten. Sei nicht unaufrichtig, sei nicht sentimental, Junge: weiß ich ja doch ganz genau, daß dir das Laufen auf der heißen und staubbedeckten Landstraße, die nach Nidau, dem altersgrauen Städtchen hinausführt, Vergnügen macht, und daß du leidenschaftlich gern Holz spaltest. Du wirfst mir vor, daß im Mülleimerheruntertragen und im Holzhacken keine Erziehung liege. Ich bin aber anderer Ansicht. Es liegt sehr viel Erziehung von der besten Sorte in der Verrichtung gewissermaßen schäbiger, schimmeliger und niedriger Arbeiten. Wenn du z. B. mit dem Milchtopf in der Hand über die Gasse gehen mußt, um Milch beim Milchhändler zu holen, eine Verrichtung, deren du dich vielleicht ein wenig schämst, weil bekannte Leute dir begegnen, von denen du weißt, daß sie sich sagen, »jetzt muß er sogar Milch über die Gasse holen,« so ist das, wenn auch nicht scheinbar, doch aber in Wirklichkeit eine ausgezeichnete Erziehung, denn da lernst du dich demütigen, und im Genuß dessen, was demütigend ist, liegt eine köstliche Bildung. So und ähnlich, lieber Sohn, bilde ich dich, und ich glaube, du darfst mir dankbar sein dafür. Du scheinst es nicht zu sein: nun, ich denke, du verstehst es eben noch nicht. Später wirst du es zu schätzen, zu würdigen und zu verstehen wissen.

Ferner, mein Junge, glaubst du sollen dürfen herausgemerkt haben (eine richtige Sohnes-Spitzfindigkeit), daß ich dich gerade dann an irgendeine Beschäftigung anzuspannen liebe, wenn ich weiß oder du mir zu verstehen gibst, daß du dich gern mit deinen bevorzugten Kameraden im Freien, sei es im Wald oder sei es am See, herumtummeln möchtest. So boshaft, meinst du, bin ich? Und wenn auch? Sollen denn arme, sorgengeplagte Väter, stets angespannt an den kläglichen, elendiglichen Täglichen-Brot-Gedanken, nicht auch, zur Erheiterung und Abwechslung, sich kleine, feine, reizende Bosheiten leisten dürfen? Bedenke das. Bedenke, wie viele Sorgen ich habe, und du wirst generös genug sein, mir zu erlauben, dich von Zeit zu Zeit ein wenig zu necken mit: »Du spaltest jetzt hübsch Holz, verstanden!«, sowie ich etwa merke, daß du das Baden oder das Herumstreifen in den Gassen im Sinne hast. Väter haben auch ihre Schwächen, merke dir das.

Etwas sehr Seltsames, in der Tat Frappierendes sagst du, indem du mir den Vorwurf machst, daß ich ja selber Sonntagnachmittag, zum schwarzen Kaffee, die Schundromane lese, die ich geruhe, dir, dem Sohn, wenn ich dich beim heimlichen Lesen und Verschlingen ertappe, um den Kopf herumzuschlagen. Doch du bist im Unrecht, und dein Vorwurf ist eine Weinerlichkeit. Ich werde fortfahren, dir die Romanlektüre zu verbieten, so gut, wie ich fortfahren zu dürfen meine, sie mir persönlich zu gestatten. Sei taktvoll und mißgönne nicht ein Vergnügen einem Menschen, der anfängt zu altern, deshalb, weil es Pflicht dieses Menschen ist, den Genuß dieses Vergnügens seinem Sohne zu versagen.

Ich gebe nun im allgemeinen von Herzen gern zu, daß ich deine Erziehung ziemlich vernachlässige, doch ich mache mir deswegen keine Sorgen. Sei versichert: Deinen Weg durch das Leben wirst du schon finden, denn es gibt Dutzende Lebenswege, und jeder Lebensweg führt ohne alle Frage vor das eherne, erzene Tor der Unabänderlichkeit. Du wirst mir erlauben, ein wenig mit dir zu philosophieren. Werde ein Philosoph, mein Junge, was sagen will, bilde Tapferkeit in dir aus, und dann brauchst du gar nicht so viel Erziehung, das Leben wird dich genügend erziehen, habe keine Bange. Sieh, wenn ich dich ein bißchen wild und unerzogen lasse, so taugst du um so viel besser für das Leben; ungebildet lasse, so wird dich um so viel besser das spätere Leben bilden, striegeln, glätten und plätten können; ungehobelt lasse, so wirst du dich um so besser eignen für die Zurechthobelung und Polierung durch eben das Leben, welches mit Vergnügen an den Menschen herumhobelt. Die Welt, in welche du wirst zu sitzen und zu stehen kommen, wird Erzieher an dir sein und dich gründlich erziehen. Auch dafür, also dafür, daß ich dich vernachlässigt habe, wirst du mir einst danken. Bedenke, ich bitte dich, folgendes; und alsdann lasse mich ausruhen vom Schreiben und diesen väterlichen Brief beendigen.

Nimm an, ich hätte dich mustergültig erziehen lassen: mit was für einer furchtbaren Verantwortungslast auf Kopf und auf Rücken würdest du dann dastehen. Denn wisse: eine wirklich und in jeder Hinsicht gute, eine sogenannte glänzende Erziehung verpflichtet, sie verpflichtet den Empfänger zu ihr entsprechenden glänzenden Leistungen, sie verpflichtet auch zu der glänzenden Karriere. Sei du glücklich, mein Sohn, daß du wirst atmen dürfen, ohne immer nur an das Emporkommen denken zu müssen. Deine mangelhafte Erziehung verpflichtet dich nicht zu dem Gespenste, zu der Mustergültigkeit, zu dem fürchterlichen Müssen-in-jeder-Hinsicht-hervorragen. Frei wirst du sein. Ein Sohn der Natur, ein Sohn der Welt wirst du sein. Atmen und leben wirst du dürfen. Die da musterhaft sind, die leben nicht, und hiermit grüßt dich überaus herzlich, im Bewußtsein, daß er dir etwas Vernünftiges gesagt hat, dein

Vater.