Robert Walser, ”Luna – Der Mond”

Ieri a fost o noapte cu lună minunat de frumoasă, atât de liniștită, atât de blândă, atât de tăcută, de parcă întreaga lume s-ar fi scufundat într-un întunecat și dulce extaz. Mă plimbam pe străzi și alei. Era multă lume la plimbare, de parcă vraja lunii i-ar fi atras pe oameni din casele lor su cerul liber. În lumina lunii străzile erau toate netede și moi și luminoase, și totul era așa liniștit și așa prietenos. O bucurie reținută strălucea pe toate străzile, mai și mult, în această noapte frumoasă era târg de Crăciun și, de aceea, mult freamăt în oraș. Treceam pe aleea îngustă a unei grădini care îmbrățișează muntele. Acolo magia era copleșitoare. Era ca un basm, pământul stâncos răsuna sub urme și pași. Mergeam agale tot mai departe. La fiecare pas pe care-l făceam, mă opream, mă întorceam și mă uitam în sus la luna dumnezeiesc de mătăsoasă și de frumoasă, la brazi, la străvechile turnuri ale orașului. – Între ramurile îndreptându-se spre înalt ale brazilor, stelele tremurau și sclipeau ca niște ochi îndrăgostiți. Am ajuns curând în vârful muntelui care se înalță deasupra primitorului oraș asemenea unui bătrân uriaș. O scară cioplită în stânca albă m-a adus în sus, iar când am ajuns în vârf, m-am uitat în jos, în adâncurile moi, voalate și blânde care semănau cu aparițiile unui vis. Am urcat mai sus, prin pădure, care era toată albă. De la lumina lunii, totul era așa alb, așa palid, așa dulce. M-am gândit la tata și la mama și un sentiment de nespusă tandrețe, duioșie și timiditate s-a abătut asupra mea. Îmi doream să stau așa pentru totdeauna în noaptea cu lună și să mă încredințez vechilor gânduri dragi, să rămân așa pentru totdeauna și să mă gândesc iar și iar la trecut. Cerul strălucitor ușor întunecat, cu norii săi albicioși și lânoși, mi se părea o pajiște frumoasă, încântătoare și luxuriantă. Luna era păstorul visător, norii moi erau mieii, iar stelele care sclipeau din când în când erau ca florile. Dinspre oraș venea muzica și larma vocilor. Eram pătruns de o gravă solemnitate. Mi se părea că vasta noapte tăcută era ca trupul unei făpturi, iar luna era sufletul ei. Am rămas multă vreme în nemișcare.

-traducere de Catalina Franco-

_______________________________

Gestern war eine wunderbar schöne Mondnacht, so leise, so mild, so still, als sei die ganze Welt in ein dunkeles süßes Entzücken gesunken. Ich ging durch die Gassen und Gäßchen. Viele Menschen waren auf den Beinen, als habe der Mondeszauber die Leute aus den Häusern ins Freie hinausgezogen. Die Straßen ganz glatt und weich und hell im Mondlicht und alles so still und so freundlich. Eine verhaltene Freude strahlte durch alle Straßen, überdies war gerade in dieser schönen Nacht Weihnachtsmarkt und darum viel Leben in der Stadt. Ich ging durch ein enges Gartengäßchen, das sich den Berg entlang schmiegt. Dort war der Zauber überwältigend. Es war wie ein Märchen, der felsige Boden klang unter den Tritten und Schritten. Langsam ging ich weiter. Bei jedem Schritt, den ich tat, blieb ich stehen, drehte mich um und schaute zum göttlich schönen sanften Mond hinauf und zu den Tannen und uralten Stadttürmen. – Zwischen den aufwärts gebogenen, ärmelartigen Tannenästen zitterten und schimmerten die Sterne, Liebesblicken ähnlich, hindurch. Bald war ich oben am Berge, der sich über der traulichen Stadt erhebt wie ein alter Riese. Eine in den weißen Felsen gehauene Treppe führte mich hinauf, und oben angekommen, schaute ich hinunter in die weiche, schleierhafte, milde Tiefe, die einer Traumerscheinung glich. Ich ging noch weiter hinauf, durch den Wald, der ganz weiß war. Alles war weiß vom Mond, so bleich, so süß. Ich dachte an Vater und Mutter, und ein unnennbar zartes, weiblich-banges, zaghaftes Empfinden beschlich mich. Ich wünschte, daß ich ewig so in der Mondnacht stehen und alten lieben Gedanken mich überlassen könne, ewig so bleiben und in die Vergangenheit zurückdenken könne. Der dunkelhelle Himmel mit seinen weißlich-wolligen Wolken erschien mir wie eine schöne, liebe, üppige Wiese. Der Mond glich dem träumerischen Schäfer, das weiche Gewölk den Schäfchen, und die Sterne, die ab und zu daraus hervorblinzelten, waren wie die Blumen. Aus der Stadt herauf drang Musik und Stimmenlärm. Unsagbar feierlich war mir zumute. Es kam mir vor, als sei die ganze weitausgedehnte stille Nacht ein körperartiges Wesen, und der Mond sei seine Seele. Lange blieb ich noch stehen.