Robert Walser, dragi oameni buni, amintindu-ne de omenie, el cel atât de bătut de soartă …

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Robert Walser, ”Capela – Die Kapelle”

În marele oraș, în mijlocul mării neașteptate de case uniforme, se află un fel de capelă într-o curte întunecată, în care se reunesc tot felul de oameni din clasele de jos pentru o slujbă prietenoasă. Și eu am fost o dată în adunarea lor. O fata în casă șugubeață și plină de viață, căreia îi plăceam, mă invitase să vin, și nu regret că m-am dus cu ea. Cetăţenilor cinstiţi, care cred mai mult în înălţimea banilor decât în ​​înălţimea şi slava Domnului, le place să lipească cutare sau cutare poreclă oamenilor săraci şi smeriţi care merg la astfel de întruniri umile şi încearcă să batjocorească ceea ce este sacru pentru credincioşi şi pentru sufletele nevinovate. Așa că într-o seară, când luminile erau deja aprinse pe străzile întunecate, am fost și eu la întâlnirea acestor copii. Aș vrea să-i numesc copii pe oamenii care încă mai cred într-un Dumnezeu. Copiii sunt uneori mai deștepți decât adulții, iar cei neînțelepți sunt uneori mai deștepți decât cei deștepți. Cu siguranță! Am simțit și eu o urmă de zâmbet batjocoritor când am intrat în locul acela copilăresc de evlavios, ai cărui pereți erau albi ca însăși nevinovăția curată, neîmpodobită. M-am așezat totuși liniștit și în curând oamenii, bărbați și femei deopotrivă, au început să cânte întru lauda Domnului ca dintr-o singură gură – a bucuriei. Îngeri păreau să cânte, nu simpli oameni răi. Susținută de dulcea, tânăra, înflorita credință, cântarea, aidoma unui parfum delicat care are însușirea de a răsuna, se răspândea încoace și încolo, către pereți. Cu sentimente ciudate, total fermecat de tonuri, am ridicat privirea înspre tavanul sălii, care era senin ca un cer blând de vis. Stele albe se desenau pe adâncul albastru deschis, iar stelele păreau să surâdă din cerul divin către oamenii jubilând. Era o deosebită putere în cânt, iar cântul însuși era o făptură ciudată, ușoară, iubitoare, care trăia ca un suflet. Cei care cântau păreau fermecați de cântec, dar nu păreau a-și da seama de modul în care tonurile se despărțeau de ei și își trăiau propria viață în aerul sălii. Părea de parcă s-ar fi născut și ar fi trăit o perioadă scurtă de timp și apoi ar fi trebuit să moară. Dar începeau să răsune din nou și să se bucure de muritoarea frumoasa lor existență. Împăcate și pline de dragoste străluceau luminile lumânărilor aurii, și sclipeau în cântarea care era ca un un cer de cumințenie și frumusețe și, când s-au oprit din cântat, zâmbeau, dragi oameni buni, ca niște copii care și-au împlinit rostul și acuma se bucură de asta. După o vreme, slujba s-a încheiat, iar oamenii au plecat la fel de liniștiți după cum intraseră în capelă.

-traducere de Catalina Francu-

_____________________________

In der Großstadt, mitten in dem unabsehbaren Meer von gleichförmigen Häusern findet sich in einem finsteren Hof eine Art von Kapelle, in welcher allerlei Leute aus den niederen Ständen zum freundlichen Gottesdienst zusammenkommen. Auch ich war einmal in der Versammlung. Ein drolliges, munteres Dienstmädchen, dem ich gut war, hatte mich eingeladen, mitzukommen, und ich bereute nicht, daß ich mit ihr gegangen war. Ehrbare Bürger, die mehr an die Hoheit des Geldes als an die Hoheit und Herrlichkeit Gottes glauben, hängen den armen, schlichten Leuten, die in die bescheidenen Versammlungen gehen, gern diesen oder jenen Spottnamen an, und versuchen lächerlich zu machen, was den gläubigen und unschuldigen Seelen heilig ist. Auch ich also ging eines Abends, da schon in den dunklen Straßen die Lichter brannten, zu den Kindern in die Versammlung. Ich will gern die Leute, die noch an einen Gott glauben, Kinder nennen. Kinder sind mitunter geistreicher als die Erwachsenen, und die Unklugen sind mitunter klüger als die Klugen. Gewiß! es kam auch mich ein Anflug spöttischen Lächelns an, als ich eintrat in das kindlich-fromme Lokal, dessen Wände weiß waren wie die zierlose, schmucklose Unschuld selber. Ich setzte mich jedoch still nieder, und alsbald fingen die Leute, Männer wie Frauen, an zu singen wie aus einem einzigen frohmütigen Munde zum Lobe Gottes. Engel schienen zu singen, nicht schlichte, schlechte Menschen. Von dem süßen jungen, blühenden Glauben getragen, hallte der Gesang, gleich einem feinen Duft, der die Eigenschaft hat, zu tönen, hin und her und verhallte an den Wänden. Ich schaute mit eigentümlichen Empfindungen, ganz bezaubert von den Tönen, zur Decke des Saales hinauf, welche blau war, wie ein milder träumerischer Himmel. Weiße Sterne waren in den hellblauen Grund hineingezeichnet, und die Sterne schienen zu lächeln vom göttlichen Himmel hinab auf die jubilierende Versammlung. Eine heitere Kraft lag in dem Gesang, und der Gesang selber war ein sonderbares, leichtes, liebes Wesen, welches auf geistergleiche Weise lebte. Die, die sangen, schienen sich zu freuen über den Gesang, doch schienen sie nicht zu ahnen, wie die Töne sich von ihnen sonderten und ihr eigenes Leben in der Luft des Saales lebten. Es klang, als werde es geboren und lebe eine kurze Weile und müsse alsdann sterben. Aber es fing von Neuem wieder an zu tönen und sich am sterblich-schönen Dasein zu erfreuen. Ruhig und liebevoll glitzerten und schimmerten die goldenhellen Kerzenlichter hinab in das Singen, das einem Himmel glich an Keuschheit und Schönheit, und als sie mit dem Gesang innehielten, mußten sie lächeln, die lieben guten Leute, wie kleine Kinder, die ihre Aufgabe vollendet haben und sich nun darüber freuen. Nach einer Weile war der Gottesdienst beendet, und ebenso still, wie sie die Kapelle aufgesucht hatten, verließen die Leute sie wieder.