Așadar, după cum (mi-)am promis, nici o zi fără poemele în proză ale lui Walser. O vreme…

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Robert Walser, ”Sonata – Die Sonate”

Melancolie plăcută – durere care nu îmbolnăvește mândria. Plăcerea unei asemenea dureri. O durere ușoară, îngăduitoare. Amintiri fericite. Amintirile luxuriante ca o pajiște înflorită. O amintire liniștită, nostalgică. Acum – o mulțime de reproșuri pe care ni le facem nouă înșine. Sunt frumoase numai reproșurile pe care ni le facem nouă înșine. Pe altele ar trebui și am vrea să le uităm. În cele din urmă, nu ai pe nimeni ca să dai vina în afară de tine. O, atunci cumva toată lumea, chiar toată lumea ar vrea să se învinovățească doar pe sine și pe nimeni altcineva. Regret? Da, regret! Regretul este dulce și sonor. Căința este un imperiu universal, nesfârșit și de nemăsurat ca întindere. Dar regretul este un lucru delicat. Cu greu auzi bucuria regretului. O inimă nobilă se bucură de un sentiment nobil. Atunci vreau și eu să am ceva dintr-o astfel de deznădejde. Îngerii sunt fără nădejde, nu au nevoie de nădejde. Nădăjduiește un înger? Nu. Îngerii sunt mai presus de toate, mai presus de orice nădejde. Ar trebui să sune ceva îngeresc în sonata pe care o am în minte. Dar și nădejdea ar trebui să sune, de parcă cineva ar fi foarte, foarte sărac și părăsit și totuși întotdeauna, întotdeauna speră, ca într-un drag, vechi, copilăresc obicei. Acum – din nou bucurie, bucurie pentru bucuria altcuiva. Pură copilărie, pură compasiune fericită. Să fii fericit la gândul că altcineva este. Nu asta înseamnă muzica? Nu este muzica însăși binecuvântată pentru că răspândește măreție, voioșie și beatitudine? Apoi vine o inefabilă perlă de descurajare. Un plâns tăcut, dulce. Topindu-se într-o slăbiciune dumnezeiesc de frumoasă. Un plâns asupra sinelui și asupra a tot ce este și a fost vreodată. Nu o spaimă, nu o groază. Sonata asta nu îngăduie o astfel de violență. Ea vrea și ar trebui să sune la fel de blând ca un cer senin ușor trist. Culoarea ei e opacul de edelweiss al perlei, iar tonul ei e iertarea. Nu există vinovăție fiindcă sunt prea multe, nu există durere fiindcă este prea mare, prea violentă pentru a o înțelege. Pentru că sunt prea multe dezamăgiri, nu există nici una, ar trebui odată să nu mai fie vreuna – odată ce nu mai există, nu mai există, nu mai există. O, cam așa ceva ar trebui să se reflecte în sonata la care visez, și ar trebui să o cânte o copilă frumoasă care să-și poată închipui cu ușurință că este un înger. Un înger va trebui să cânte îngereasca sonată, iar din cerul sonatei ar trebui să răsune o mângâiere cerească, o mulțumire cerească, fiindcă plănuiesc să insuflu lucrării o mângâiere încântătoare, o bucurie adâncă. Durerea și bucuria sunt ca prietenul și prietena care se învăluie, se îmbrățișează și se sărută. Plăcerea și durerea sunt ca fratele și sora care se iubesc ca frații. Iubita, însorita încântare este mireasa, iar tristețea ce se strecoară în inima ei este mirele. Mulțumirea împlinirii și dezamăgirea sunt de nedespărțit.

-traducere de Catalina Franco-

____________________________

Angenehme Wehmut – Schmerz, der den Stolz nicht kränkt. Freude über solcherlei Schmerz. Ein leichter, gefälliger Gram. Selige Erinnerungen. Die Erinnerungen üppig wie eine blühende Wiese. Leises, wehmutreiches Andenken. Jetzt eine Schar von Vorwürfen, die er sich selber macht. Nur die Vorwürfe, die man sich selber macht, sind schöne. Die andern soll man und will man vergessen. Man hat zuletzt niemandem als nur sich selbst Vorwürfe zu machen. O, daß doch alle, alle Menschen nur allein sich selbst und sonst niemandem etwas vorwerfen wollten. Reue? Ja, Reue! Reue ist süß und tönereich. Die Reue ist ein Weltreich, unendlich und unermeßlich an Ausdehnung. Aber die Reue ist etwas Zartes. Kaum vernimmt man sie. Freude über die Reue. Ein edles Herz freut sich über eine edle Empfindung. Dann will ich auch etwas von Hoffnungslosigkeit dabei haben. Engel sind ohne Hoffnung, haben Hoffnung nicht nötig. Hofft ein Engel? Nein. Engel sind über alle, alle Hoffnungen erhaben. Etwas Engelgleiches soll in der Sonate tönen, die ich im Sinne habe. Doch soll auch Hoffnung wieder dazwischen klingen, wie wenn jemand ganz, ganz arm und verlassen ist und dennoch immer, immer wieder hofft, gleichsam wie aus lieber, alter kindlicher Gewohnheit. Jetzt wieder Freude, und zwar Freude über jemandes andern Freude. Reine Kindlichkeit, reines glückliches Mitempfinden. Selig sein im Gedanken, daß jemand anders es ist. Ist nicht die Musik selber so? Ist nicht die Musik selber selig, darüber, daß sie Herrlichkeit, Heiterkeit und Seligkeit verbreitet? Dann und so kommt eine unsagbare perlende Verzagtheit. Stilles, süßes Weinen. Auflösung in eine göttlich schöne Schwäche. Ein Weinen über sich selber und über alles, was da ist und je da war. Nicht ein Entsetzen, nicht ein Grauen. Die Sonate hier verbietet derlei Heftigkeiten. Sanft wie ein leicht betrübter blauer Himmel will und soll sie tönen. Ihre Farbe ist das matte Edelweiß der Perle, und ihr Ton ist das Entschuldigen. Es gibt keine Schuld, weil es zu viel gibt, es gibt keinen Schmerz, weil er zu groß, zu gewaltig ist für das Verständnis. Weil es zu viel Enttäuschungen gibt, gibt es keine, soll es mit ein – einmal keine geben, keine mehr, keine mehr geben. Ah, dergleichen und ähnliches soll sich in der Sonate, von welcher ich träume, widerspiegeln, und ein junges schönes Mädchen, welches sich mit Leichtigkeit einzubilden vermag, sie sei ein Engel, soll sie spielen. Ein Engel muß die engelgleiche Sonate spielen, und es muß herniedertönen aus dem Himmel des Spieles wie himmlischer Trost, wie himmelreichähnliches Behagen, denn eine reizende Behaglichkeit, eine tiefsinnige Vergnügtheit denke ich dem Werke einzugeben. Schmerz und Freude sind wie Freund und Freundin, die sich umhalsen, umarmen und küssen. Lust und Weh sind wie Bruder und Schwester, die sich geschwisterlich lieben. Das liebliche sonnige Entzücken ist die Braut, und der Kummer, der sich ihr ins Herz schleicht, ist der Bräutigam. Genugtuung und Enttäuschung sind unzertrennlich.