Robert Walser, ”O după-amiază de toamnă – Herbstnachmittag”

Îmi aduc aminte, era o după-amiază frumoasă. Străbăteam agale ținutul cu un trabuc în gură. Soarele strălucea peste împrejurimile verzi. Pe câmp lucrau bărbați, copii și femei, un pârâiașul de aur curgea în stânga mea, iar în dreapta în fața ochilor mei se întindeau lanurile. M-am plimbat mai departe. O căruță cu pâine a trecut în galop pe lângă mine. Ciudat e că îmi amintesc fiecare amănunt la fel de clar ca pe o comoară. Trebuie că este o mare putere în memoria mea, și sunt bucuros de asta. Amintirile înseamnă viață Astfel am trecut pe lângă multe ferme mari, impunătoare, prietenoase, probabil soția fermierului liniștea câinele gata să latre la trecătorul străin. E minunat să te plimbi liniștit și agale la țară și să fii întâmpinat prietenos de țărănci serioase și puternice. Un astfel de salut îți face la fel de bine ca gândul la nemurire. Se deschide raiul când oamenii sunt buni unii cu alții. Soarele după-amiezii iar în curând al serii presăra aurul dragostei și al fanteziei peste potecă și o făcea roșie ca o flacără. Era și câte o adiere de purpuriu, însă doar câte un punct slab, abia vizibil. Adierea nu este ceva de prins între degete, ci doar se simte și plutește peste întregul vizibil și invizibil ca o sclipire prevestitoare, ca un sunet, ca un sentiment. Am trecut pe lângă un han fără să mă opresc; M-am gândit că o să fac asta mai târziu. Am mers mai departe în pas lejer, ca un pastor, profesor sau mesager blând și cumsecade. Uneori oamenii mă priveau curioși parcă pentru a-și da seama cine aș putea fi. Însuflețit, minunatul pământ se făcea din ce in ce mai frumos. Fiecare pas ducea la o altă frumusețe. Parcă scriam poezie, parcă visam, parcă fantazam. O fată palidă, frumoasă, cu ochi întunecați, a cărei față era plină de soarele dulce, m-a privit întrebător cu toată vraja neagră strălucitoare a ochilor ei și mi-a spus bună seara. I-am întors salutul și am mers mai departe spre copacii de care atârnau roadele roșii și aurii ale paradisului. Mere frumoase străluceau minunat în soarele serii prin verdele închis al frunzelor și un clopoțel cald și voios răsuna peste pajiștile verzi. Minunate vaci maronii, albe și negre zăceau ori stăteau în picioare, adunate în grupuri grațios împrăștiate peste pajiștile bogate care se întindeau până la pârâul argintiu. Nu aveam destui ochi ca să văd ce era de văzut și urechi destule pentru a asculta totul. Privire și ascultare îmbinate într-o singură plăcere, pentru a cuprinde întregul largul peisaj verde și auriu, clopotele, pădurea de brad, animalele, oamenii. Era ca un tablou plin de vrajă al unui mare maestru. Pădurea de fag era galben-castanie; Verdele și galbenul și roșul și albastrul își revărsau melodia. Culorile se revărsau în tonuri, iar tonurile se jucau cu culorile dumnezeiesc de frumoase precum prietenii cu dulcile lor prietene, ca zeii cu zeițele. Mergeam agale pe sub seninul cerului și între verde și castaniu, și încetul cu încetul s-a întunecat. Câțiva băiețași au venit înspre mine, voiau să afle cât e ceasul. Mai târziu, în sat, am trecut pe lângă vechea, impunatoarea, venerabila casă a vicarului. Cineva cânta în casă. Erau sunete minunate, cel puțin așa mi-am imaginat. Ce ușor e să-ți imaginezi lucruri frumoase într-o plimbare liniștită de seară. Un ceas mai târziu era noapte și cerul era de un negru strălucitor. Apăruseră luna și stelele.

-traducere de Catalina Franco-

_______________________________-

Ich erinnere mich, einen schönen Nachmittag gehabt zu haben. Ich ging über das Land, einen gemütlichen Zigarrenstumpen im Munde. Sonne strahlte über die grüne Gegend. Im Felde arbeiteten Männer, Kinder und Frauen, der goldene Kanal floß mir zur linken Seite, und zur rechten hatte ich die Äcker vor den Augen. Schlendrig ging ich weiter. Ein Bäckerwagen sprengte an mir vorüber. Sonderbar ist es, daß ich mich auf jede Einzelheit wie auf eine Kostbarkeit so deutlich besinne. Es muß eine große Kraft in meinem Gedächtnisse sein, ich bin froh darüber. Erinnerungen sind Leben. So kam ich denn an manchem stattlich-heiteren und behäbigen Bauernhaus vorbei, die Bäuerin beschwichtigte wohl etwa den Hund, der im Sinne hatte, den Fußgänger und fremden Mann anzubellen. Reizend ist es, still und gemächlich übers Land zu gehen und von ernsten, starken Bäuerinnen freundlich gegrüßt zu werden. Ein solcher Gruß tut wohl wie der Gedanke an die Unvergänglichkeit. Es öffnet sich ein Himmel, wenn Menschen freundlich miteinander sind. Die Nachmittags- und jetzt bald Abendsonne streute flüssiges Liebes- und Phantasiegold über die Straße und machte sie rötlich zünden. Es war auf allem ein Hauch von Violett, aber eben nur ein zarter, kaum sichtbarer Hauch. Hauch ist nichts Fingerdickes zum Greifen, sondern tastet und schwebt nur über dem sichtbaren und unsichtbaren Ganzen als ahnungsvoller Schimmer, als Ton, als Gefühl. Ich kam an einem Wirtshaus vorbei, ohne einzukehren; ich dachte das später zu tun. Im Behaglichkeitstempo schritt ich weiter, ähnlich etwa wie ein sanfter, milder Pfarrer oder Lehrer oder Bote. Manch ein Menschenauge guckte mich neugierig an, um zu enträtseln, wer ich sein könnte. Da wurde es im wunderbaren tönenden Lande immer schöner. Jeder Schritt leitete in andere Schönheit hinein. Mir war es, wie wenn ich dichtete, träumte, phantasierte. Ein blasses, schönes, dunkeläugiges Bauernmädchen, dessen Gesicht von der süßen Sonne überhaucht war, schaute mich mit dem glänzend-schwarzen Zauber ihrer Augen fragend an und sagte mir guten Abend. Ich erwiderte den Gruß und zog weiter, zu Bäumen hin, die voller roter, goldener Paradiesesfrüchte hingen. Wundersam leuchteten die schönen Äpfel in der Abendsonne durch das dunkele Grün der Blätter, und über alle grünen Wiesen tönte ein warmes, heiteres Glockentönen. Prächtige Kühe von brauner, weißer und schwarzer Farbe lagen und standen, zu anmutigen Gruppen vereinigt, über die saftigen Wiesen verstreut, die sich bis zum silbernen Kanal hinab erstreckten. Ich hatte nicht Augen genug, um anzuschauen, was es alles anzuschauen gab, und nicht Ohr genug, um auf alles zu horchen. Schauen und Horchen verbanden sich zu einem einzigen Genuß, die ganze weite grüne und goldene Landschaft tönte, die Glocken, der Tannenwald, die Tiere und die Menschen. Es war wie ein Gemälde, von einem Meister hingezaubert. Der Buchenwald war braun und gelb; Grün und Gelb und Rot und Blau musizierten. Die Farben ergossen sich in die Töne, und die Töne spielten mit den göttlich schönen Farben wie Freunde mit süßen Freundinnen, wie Götter mit Göttern. Nur langsam ging ich unter dem Himmelblau und zwischen dem Grün und Braun vorwärts, und langsam wurde es dunkel. Mehrere Hüterbuben kamen auf mich zu, sie wollten wissen, wie spät es sei. Später, im Dorf, kam ich am alten, großen, ehrwürdigen Pfarrhaus vorbei. Jemand sang und spielte drinnen im Haus. Es waren herrliche Töne, wenigstens bildete ich es mir ein. Wie leicht ist es, auf einem stillen Abendspaziergang sich Schönes einzubilden. Eine Stunde später war es Nacht, der Himmel glänzte schwarz. Mond und Sterne traten hervor.