Promisul minunatul blândul Walser

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Robert Walser, ”Stânca – Der Felsen”

Era o seară de vară. Aerul era dulce. O adiere blândă, ușoară, adia peste stânca pe care stătea pavilionul alb. Seamănă cu un mic templu grecesc și îl puteți vedea de departe, ieșind atât de zvelt din tufișurile verzi. Stânca se ridică abrupt peste marginea lacului nostru. Numai poteci înguste duc înspre el, așa că trebuie să fii atent la pași. Astăzi, într-o frumoasă seară de vară, tot felul de oameni liniștiți, bărbați și femei, stăteau la balustrada de lângă foișor și priveau în adâncurile colorate ale serii, în care lacul zăcea în toată splendoarea lui, mângâiat de căldura și de vântul serii. Apa părea o blândă oglindă în imobilitatea ei de mătase sclipitoare, iar cei care priveau în jos cu greu puteau privi cu ochi îndestul de atenți și adânci și să nu se cufunde în frumoasa, marea imagine. Malul verde și cald ținea lacul de-argint auriu al serii parcă înconjurat de mâinile și de brațele tandre și iubitoare ale mamei, de parcă malul ar fi mama duioasă și veghetoare iar lacul, semănând unui vis de frumusețe, copilul nevinovat, în dulceața și în farmecul lui de a nu se compara cu nimic în afară de sine. Totul era liniștit și cald. Vântul blând adia timid de la o depărtare indefinibilă; părea să se bucure în liniște de sine, cu greu părea să îndrăznească să se îndepărteze, era ca un copil care își pune întrebarea tandră și timidă: „Pot sau nu?” O ezitare, un tremur, o plutire, o mângâiere și totodată totul atât de mare și atât de mic, atât de departe și atât de aproape. Era de nedescris și de neînțeles de frumos cum întunericul creștea treptat și lumina zilei se pierdea în aurul întunecat. Ca un gând pierdut în altul, așa dispărea ziua bogată și mândră de vară. Două tablouri se luptau între ele. Mi-am croit drum printre tufele de stejar verde întunecat, care înotau aurii în lumina serii, și am ajuns la un grup de băieți înclinați grațios, dintre care unul a spus: „Astăzi este o seară blândă.” Voci și cântece răsunat dinspre lac, iar dintre ele venea sunetul unei harpe, cald și minunat, până la stânca de pe care se vedeau bărcile și gondolele alunecând încoace și încolo pe apa senină. Pe un pervaz de piatră care forma un loc de plăcere îndrăzneț și grațios, o fată și un băiat stăteau aproape unul de celălalt, simțindu-se fericiți în frumusețea serii de vară, și petrecând timpul în dulci cântări și strângeri de mână și uitându-se mereu unul la altul. M-am oprit să ascult ce puteau să-și spună unul altuia. Dar ei nu-și spuneau niciun cuvânt. Ei zăceau acolo, adânciți fiecare în privirea, în ființa și în simțirea celuilalt, numai plăcere, numai mulțumire și bucurie. Acum se sărutau și parcă ar fi vrut să se agațe de sărut de-a lungul întregii nopți calde de vară. M-am strâns mai adânc în tufișul întunecat, care mi-a atins fața cu frunzele lui. Se făcuse noapte.

-traducere de Catalina Franco-

______________________

Sommerabend war’s. Die Luft war mild. Ein lindes, leises Lüftchen wehte über den Felsen, auf welchem der weiße Pavillon steht. Er gleicht einem kleinen griechischen Tempel, und man kann ihn schon aus weiter Ferne sehen, wie er so schlank aus dem grünen Gebüsch hervorragt. Der Felsen erhebt sich steil über dem Rand unseres Sees. Nur schmale Fußpfade führen über ihn, und daher muß man sorgsam auf die Schritte achtgeben. Heute am schönen Sommerabend standen allerlei stille Leute, Männer wie Frauen, am Geländer beim Pavillon und schauten in die farbige abendliche Tiefe hinunter, wo der See in seinem Glanze lag, von der Wärme und von den Abendwinden umstreichelt. Das Wasser glich einem süßen Spiegel an sanfter schimmernder Unbeweglichkeit, und die da hinabschauten, vermochten mit den Augen kaum aufmerksam und innig genug zu schauen und sich in das schöne große Bild zu versenken. Das warme grüne Ufer hielt den silbernen, goldenen Abendsee wie mit zarten, liebenden Mutterhänden und -armen umschlossen, als sei das Ufer die zärtliche, wachsame Mutter und der See, der einem Traum an Schönheit glich, das unschuldige Kind, an Süße und an Liebreiz mit nichts als allein nur mit ihm selbst zu vergleichen. Alles so weit, still und warm. Der leise Wind wehte aus unbestimmbarer Ferne wie schüchtern daher; er schien sich leise zu freuen über sich selber, er schien kaum recht zu wagen, daherzustreichen, er war wie ein Kind, das sich die zarte, zaghafte Frage vorlegt: »Darf ich wohl, oder darf ich nicht?« Ein Zagen, ein Zittern, ein Schweben, ein Liebkosen, und zugleich alles so groß und so klein, so fern und so nah. Unbeschreiblich und unfaßbar schön war es, wie das Dunkel nach und nach zunahm und die Tageshelle sich in dem dunklen Golde verlor. Wie ein Gedanke sich verliert in einen anderen, schwand der reiche, stolze Sommertag dahin. Zweierlei Gemälde kämpften miteinander. Ich schlug mich durch das dunkelgrüne Eichengebüsch, das im Abendlichte goldig schwamm, und kam zu einer Gruppe anmutig lagernder junger Burschen, von denen einer sagte: »Es ist ein milder Abend heute.« Aus dem See heraus klangen Stimmen und Liedertöne, und dazwischen drang der Ton einer Handharfe warm und wundersam zum Felsen hinauf, von welchem aus man die Boote und Gondeln unten auf dem lieben Wasser hin und her gleiten sehen konnte. Auf einem Felsvorsprung, der ein kühnes, graziöses Lustplätzchen bildete, lagen ein Mädchen und ein Bursche eng beieinander, die sich in der Sommerabendschönheit glücklich fühlten und sich mit leisem, zweistimmigem, süßem Singen und mit Händedrücken und mit fortwährendem Einander-Anschauen die Zeit vertrieben. Ich blieb stehen, um zu lauschen, was sie sich zu sagen haben mochten. Doch sie redeten kein Wort. Ganz in ein Schauen, in ein Sein und in ein Fühlen versunken, lagen sie da, ganz nur Genuß, ganz nur Genügen und Vergnügen. Jetzt küßten sie sich, und es sah aus, als wollten sie durch die ganze liebe warme Sommernacht an dem Kusse hängen bleiben. Ich strich mich weg, tiefer in das dunkele Gestrüpp, welches mir mit seinem Laub das Gesicht berührte. Es war jetzt Nacht geworden.