Silvio Rama, ”Via Lagrange”

(Lagrange … cine era Lagrange?) Orice oraș

poate-și are via Lagrange. Dar numai unul

va să rămână în închipuirile

amintirii. Trăiesc grinzi

de carpen, și condominii, afară,

jardiniere gemând sub petunii.

Terasele îndreptate spre Alpi.

Unde își pune lespedea pe mormânt

via Lagrange, se-arată iedera

în franjuri moi. În ceasul Îngerului.

E-o doamnă frumoasă ce plânge.

Numără pașii, poate-s vreo zece, atinge

o îndepărtată scoică

de violete. Tot balconul i se se alătură:

agonica strălucire a soarelui, flacăra

din toate florile acele – și, de la ea, în aer deja,

aproape ca un polen, acel anume înțeles

al purpuriului.

-traducere de Catalina Franco-

________________________________

(Lagrange…chi era Lagrange?) Ogni citta

ha forse la sua via Lagrange. Ma una

nell’impaginazione del ricordo,

una sola s’imprime. Vive travi

di carpini, condominii in decoro,

fioriere gremite di petunie.

Gli attici puntano verso le Alpi.

Proprio la dove segna la lapide

via Lagrange, spiovono molli frange

vegetali. Nell’ora dell’Angelus.

C’e una bella signora che piange.

Conta i passi, forse dieci, raggiunge

sull’angolo piu lontano una conca

di viole. Tutto il balcone e alleanza:

il lampo del sole morente, la vampa

di quei fiori – e di lei gia fuori campo,

quasi un polline, un senso di carminio.