Robert Walser, ”Zeița – Die Göttin”

Mergeam odată, deplin adâncit în gânduri, de-a lungul elegantei străzi principale. Asemenea multor oameni. Deasupra-ne strălucea un soare prietenos. Arborii erau verzi, cerul era senin. Nu-mi mai aduc aminte precis dacă era duminică. Îmi amintesc doar că în jurul meu era ceva duios și blând. Dar ceva încă și mai frumos avea să urmeze, când un nor alb ca neaua a coborât pe drum din cerul ușor și nesigur. Norul părea o lebădă mare și grațioasă, iar pe spatele moale, alb și pufos al norului, înclinată, cu brațul întins nepăsător, stătea o femeie goală, plină de o măreție bună, copilărească. Așa îmi imaginasem dintotdeauna zeițele Greciei. Zeița surâdea și toți cei care o vedeau simțeau nevoia de a surâde, fermecați de încântătoarea ei frumusețe. O, cum îi strălucea părul în soare! Cu ochii ei mari, albaștri și buni, privea lumea, pe care o onora, din înălțimea sa, cu scurta ei vizită. Norul zburase în sus ca o navă și după o scurtă vreme frumoasa priveliște a dispărut de la mine și de la toți ceilalți. Oamenii s-au dus la cea mai apropiată cafenea spunându-și unul altuia minunata veste. Deasupra-ne strălucea, chiar și fără zeiță, un soare blând și prieten .

-traducere de Catalina Franco-

______________________________

Ich ging einst, ganz in Gedanken, die elegante Hauptstraße entlang. Viele Menschen spazierten in derselben. Die Sonne schien so freundlich. Die Bäume waren grün, der Himmel war blau. Ich weiß nicht mehr genau, ob es Sonntag war. Ich erinnere mich nur, daß etwas Süßes, etwas Freundliches um mich war. Doch etwas noch Schöneres sollte folgen, indem sich nämlich vom ungewissen leichten Himmel herab eine schneeweiße Wolke auf die Straße niedersenkte. Die Wolke glich einem großen und graziösen Schwan, und auf dem weichen, weißen, flaumigen Rücken der Wolke saß, in liegender Haltung, den Arm nachlässig ausgestreckt, voller freundlicher, kindlicher Majestät, eine nackte Frau. So hatte ich mir stets die Göttinnen aus Griechenland vorgestellt. Die Göttin lächelte, und alle Menschen, die sie sahen, waren genötigt, mitzulächeln, bezaubert von der holdseligen Schönheit. O wie ihr Haar in der Sonne schimmerte! Mit ihren großen blauen gütigen Augen schaute sie die Welt an, die sie gleichsam mit ihrem hohen kurzen Besuch beehrte. Die Wolke flog auf, gleich einem Luftschiff, und nach kurzer Zeit war mir und allen andern der herrliche Anblick wieder entschwunden. Da gingen die Leute ins nächstgelegene Kaffeehaus und erzählten einander die wunderbare Neuigkeit. Noch schien die Sonne freundlich, auch ohne Göttin.