Robert Walser, ”Seară – Abend”

Stăteam liniștit la o masă din hanul de lângă cei trei brazi ca un negustor tăcut, gânditor, socotit; m-am ridicat mai apoi și am ieșit în drum, unde magia serii m-a întâmpinat cu întunericul ei. Hanul se întindea blând și aproape de Waldberg, peste care semiluna strălucea glorios. Era nespus de frumos pe drumul satului. O ușoară luminozitate pe cale de a dispărea era încă acolo, respira și încă plutea ici și colo. Dar stelele apăreau deja, printre nourii mari, calzi de pe cerul din ce în ce mai întunecat. Întunericul se înstăpânea din ce în ce mai mult. Oamenii stăteau acolo atât de cuviincios de vag și mergeau atât de frumos, cu căldură și blândețe, în întuneric. Cineva mi-a spus prietenos bună seara. Era o fată. În întunericul feeric am reușit să-i disting obrajii roșii și ochii buni și luminoși. Pe poteca moale treceau și se jucau copii. Totul era atât de liniștit, de tăcut, de prietenos-apropiat, atât de mare și bun. Îmi doream ca timpul dintre zi și noapte, timpul frumos dintre ele, timpul blând și frumos al serii să dureze pentru totdeauna, pentru totdeauna. O seară lungă ca veșnicia. Am mers mai departe. Era de parcă umblam și pășeam prin însăși țara poeziei, lumea mi se părea atât de frumoasă, atât de încântătoare în haina ei delicată de seară. Voalul tandreței și al blândeții se întindea peste tot. O înfiorare ușoară, întunecată, dulce ținea pasul cu mine, mergea lângă, în spatele și înaintea mea. Am trecut mai apoi peste pod. Nourii mari se scufundau în apa care clipocea liniștită, iar stelele tremurau în râul de dedesubt, de parcă toată firea și întreaga lume ar fi fost fermecate. Dedesubt și deasupra, înainte și înăuntru! Parcă beat de toată frumusețea asta, am mers mai departe, fericit, uimit, vrăjit. Sorbeam din imagine și eram în imaginea serii. Hanul era era chiar acolo, am intrat fără să stau pe gânduri, ceva mă atrăgea într-acolo, abia îmi dădeam seama ce fac. Când am ieșit din nou, se făcuse noapte de tot, era un întuneric divin de frumos. Peste tot erau acum lumini la ferestre. Am plecat spre casă, era timpul. În drum spre casă am văzut o altă femeie cu cei doi copii ai ei. Buclele blonde ale unuia dintre copii emanau o lumină strălucitoare și fericită în întunericul dens și a fost așa de mângâietor pentru mine când îngerul m-a salutat cu o voce dulce, de copil. O, Doamne, ce minunat este un salut din gura unui copil în noaptea întunecată.

-traducere de Catalina Franco-

______________________________

Ich saß in der Wirtsstube zu den drei Tannen still am Tisch wie ein schweigender, denkender, nachrechnender Händler und stand jetzt auf und ging hinaus auf die abendliche Straße, wo der Abendzauber mich mit seinem Dunkel empfing. Das Wirtshaus liegt zart und nah am Waldberg, über welchem jetzt der Halbmond herrlich leuchtete. Auf der Dorfstraße war es unsäglich schön. Einige Helligkeit war am Verschwinden, war noch da, hauchte und schwebte noch da und dort herum. Doch die Sterne erschienen bereits, zwischen großen, warmen Wolken, am dunkleren und dunkleren Himmel. Dunkelheit fing mehr und mehr an zu regieren. Die Leute standen so schön undeutlich da und gingen im Dunkel so schön warm und sanft dahin. Jemand sagte mir freundlich guten Abend. Es war ein Mädchen. Ich vermochte in der zaubervollen Dunkelheit rote Wangen und liebe, helle Augen noch zu unterscheiden. Kinder gingen und spielten über den weichen Weg. Alles war so still, lautlos, freundlich-nachbarlich, gut und groß. Ich wünschte, daß die Zeit zwischen Tag und Nacht, die schöne Zwischenzeit, die liebe, schöne Abendzeit ewig, ewig andauern möchte. Eine Ewigkeit lang Abend. Weiter ging ich. Es war mir, als gehe und trete ich im Land der Poesie selber, so hold und wunderbar kam mir die Welt vor in ihrem zarten Abendmantel. Über allem lag der Schleier der Zartheit und der Verhaltenheit. Mildes, dunkles, süßes Bangen hielt Schritt mit mir, ging neben und hinter und vor mir. Da kam ich über die Brücke. Die großen Wolken sanken hinab in das stille, fließende Wasser und die Sterne zitterten von unten aus dem Fluß herauf, als sei die Natur verwandelt und die ganze Welt verzaubert. Unten und oben, das Vordere und das Zurückgesunkene! Wie trunken von all der Schönheit marschierte ich weiter, ein Glücklicher, ein Berauschter. Ich trank am Bild und hing am Bild des Abends. Da war grad das Wirtshaus zur Brücke, ich ging ohne zu denken hinein, es zog mich so, ich hatte so das Bedürfnis, kaum wußte ich, was ich tat. Als ich wieder draus heraustrat, war es völlige Nacht mit völlig-göttlich-schöner Finsternis. Überall die Lichter nun in den Fenstern. Ich machte, daß ich nach Hause kam, es war Zeit. Auf dem Heimweg sah ich noch eine Frau mit ihren zwei kleinen Kindern. Die blonden Locken von dem einen Kind gaben einen hellen, frohen Schein im dichten Dunkel, und süß war es für mich, wie mich der Engel mit kindlich-lieber Stimme grüßte. O wie schön ist ein Gruß aus Kindermund in dunkler Nacht.