Voi fi bucuroasa sa împărtășesc cu Voi aceste pretioase mici poeme in proza – Kleine Dichtungen – Peceți minuscule – prin care as voi sa fac cunoscut prietenilor mei un scriitor valoros al veacului 20, si din care sper sa alcătuiesc viitoarea mea carte de traduceri. Așadar: Va urma.

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Robert Walser, ”Scrisoarea unui poet către un domn – Brief eines Dichters an einen Herrn”

Ca răspuns la scrisoarea dumneavoastră, stimate domnule, pe care am găsit-o pe masă în această seară și în care mă rugați să vă spun ora și locul unde ați putea să mă întâlniți, trebuie să vă răspund că nu prea știu ce ar trebui să vă spun. În mine apar iar și iar îndoieli, fiindcă eu sunt o ființă, ar trebui să știți, pe care nu merită să o cunoști. Sunt extrem de nepoliticos și aproape că nu am maniere. A vă oferi ocazia să mă vedeți ar fi să faceți cunoștință cu un om care își taie cu foarfecele la jumătate borul pălăriilor de pâslă pentru a le da un aspect mai dezolant. V-ar plăcea să aveți în minte o astfel de ciudățenie ? Scrisoarea dumneavoastră amabilă m-a bucurat foarte mult. Dar vă înșelați în ce privește adresa. Nu eu sunt cel care merită să primească asemenea politețe. Vă implor: renunțați imediat la dorința de a mă cunoaște. Politețea nu se potrivește cu mine. Ar trebui să vă arăt amabilitatea necesară; și exact asta vreau să evit, din moment ce știu că un comportament politicos și manierat nu mi se potrivește.

Și nici nu-mi prea place să fiu amabil; mă plictisește. Presupun că aveți o soție, că soția dumneavoastră este elegantă și că aveți ceva ca un fel de salon. Oricine folosește expresii atât de fine și frumoase ca dumneavoastră are un salon. Dar eu sunt eu doar cel de pe stradă, din pădure și de pe câmpuri, de la han și din camera mea; în salonul cuiva aș arăta ca un prost. Nu am fost niciodată într-un salon, mi-ar fi frică; și, ca orice om întreg la minte, trebuie să evit ceea ce mă sperie. Vedeți, eu sunt sincer. Probabil că sunteți un om bogat și vă permiteți cuvinte bogate. Eu, pe de altă parte, sunt sărac și tot ce vorbesc sună a sărăcie. Ori m-ați supăra cu obișnuințele dumneavoastră, ori v-aș supăra eu cu obișnuințele mele. Nici nu vă puteți imagina cât de mult și de adevărat iubesc locul în care trăiesc. Așa sărac cum sunt, până astăzi nu mi-a trecut prin cap să mă plâng; dimpotrivă: prețuiesc atât de mult locul cu tot ceea ce mă înconjoară, încât sunt mereu dornic să-l protejez. Locuiesc într-o casă veche pustiită, într-un fel de ruină. Dar asta mă face fericit. Priveliștea oamenilor săraci și a caselor sărace mă face fericit; Cred că v-ar fi greu să înțelegeți asta. Trebuie să existe o anumită greutate și o anumită cantitate de delăsare, de decădere și frământare în jurul meu: altfel ar fi dureros să respir. Viața ar fi un chin pentru mine dacă aș fi bine, îndatoritor și elegant. Eleganța este dușmanul meu și aș încerca mai degrabă să nu mănânc trei zile decât să mă angajez în aventura îndrăzneață de a mă înclina. Stimate domnule, nu mândria vorbește în mine, ci un pronunțat sentiment al armoniei și al confortului. De ce să fiu ceea ce nu sunt și să nu fiu ceea ce sunt? Ar fi o prostie. Dacă sunt ceea ce sunt, sunt mulțumit de mine; și apoi totul răsună, totul este bine în jurul meu. Vedeți, fie și doar un costum nou mă face foarte nemulțumit și nefericit; urăsc tot ce este frumos, nou și fin și iubesc tot ce este vechi, ponosit și uzat. Nu prea îmi plac insectele; nu vreau să mănânc insecte, dar nici nu mă deranjează. Casa în care locuiesc mișună de gândaci: și totuși îmi place să locuiesc aici. Casa arată ca o casă de tâlhar, te mângăie pe inimă. Când totul pe lume va fi nou și ordonat, atunci n-am să mai vreau să trăiesc, am să mă sinucid. Așa că aproape mi-ar fi teamă dacă ar trebui să mă gândesc să fac cunoștință cu o persoană distinsă și educată. Dacă mi-e teamă fie și numai pentru că v-aș deranja și pentru că nu v-aș fi de nici un folos sau mângâiere, cealaltă teamă – la fel de vie în mine – și anume teama (ca să fiu complet sincer) că și dumneavoastră mă deranjați nu mă înviorează și nu-mi face nicio plăcere. Există un suflet în oricare om; și trebuie neapărat să știți, și trebuie neapărat să vă spun asta: eu pun un preț înalt pe ceea ce sunt, oricât de neînsemnat și sărac aș fi. Cred că orice soi de invidie este o prostie. Invidia este un fel de nebunie. Să respecți condiția fiecăruia: astfel toată lumea are un folos. De asemenea, mă tem de influența pe care ați putea-o avea asupra mea; adică: mi-e frică de truda lăuntrică de prisos care ar trebui făcută pentru a mă apăra împotriva influenţei dumneavoastră. De aceea nu mă omor după făcut cunoștințe, nu pot alerga după ele. A face cunoștință cu cineva nou: presupune întotdeauna măcar un strop de strădanie, și eu deja mi-am luat libertatea de a vă spune că cât de mult îmi place comoditatea. Ce veți crede despre mine? Dar pentru mine chiar nu contează. Vreau să-mi fie indiferent. Nu vreau să-ți cer iertare pentru limbaj. Asta ar trebui să fie propoziția. Întotdeauna e o obrăznicie să spui adevărul. Iubesc stelele și luna este tainica mea prietenă. Deasupra mea e cerul. Atâta timp cât voi trăi, nu voi uita niciodată să mă uit la el. Să fiu pe pământ: acesta este punctul meu de vedere. Orele glumesc cu mine și eu glumesc cu ele. Nu mă pot gândi la o bucurie mai dulce. Ziua și noaptea sunt compania mea. Sunt încrezător în amurg și în zori. Acestea fiind spuse, vă salută cu drag

sărmanul tânăr poet.

_____________________________-

traducere de Catalina Franco–

______________________________-

Auf Ihren Brief, hochverehrter Herr, den ich heute abend auf dem Tisch fand, und worin Sie mich ersuchen, Ihnen Zeit und Ort anzugeben, wo Sie mich kennen lernen könnten, muß ich Ihnen antworten, daß ich nicht recht weiß, was ich Ihnen sagen soll. Einiges und anderes Bedenken steigt in mir auf, denn ich bin ein Mensch, müssen Sie wissen, der nicht lohnt, kennen gelernt zu werden. Ich bin außerordentlich unhöflich, und an Manieren besitze ich so gut wie nichts. Ihnen Gelegenheit geben, mich zu sehen, hieße, Sie mit einem Menschen bekannt machen, der seinen Filzhüten den Rand mit der Schere halb abschneidet, um ihnen ein wüsteres Aussehen zu verleihen. Möchten Sie einen solchen Sonderling vor Augen haben? Ihr liebenswürdiger Brief hat mich sehr gefreut. Doch Sie irren sich in der Adresse. Ich bin Der nicht, der verdient, solcherlei Höflichkeiten zu empfangen. Ich bitte Sie: Stehen Sie sogleich ab von dem Wunsch, meine Bekanntschaft zu machen. Artigkeit steht mir schlecht zu Gesicht. Ich müßte Ihnen gegenüber die notwendige Artigkeit hervorkehren; und das eben möchte ich vermeiden, da ich weiß, daß artiges und manierliches Betragen mich nicht kleidet. Auch bin ich nicht gern artig; es langweilt mich. Ich vermute, daß Sie eine Frau haben, daß Ihre Frau elegant ist, und daß bei Ihnen so etwas wie ein Salon ist. Wer sich so feiner und schöner Ausdrücke bedient wie Sie, hat einen Salon. Ich aber bin nur Mensch auf der Straße, in Wald und Feld, im Wirtshaus und in meinem eigenen Zimmer; in irgend jemandes Salon stünde ich da wie ein Erztölpel. Ich bin noch nie in einem Salon gewesen, ich fürchte mich davor; und als Mann von gesunder Vernunft muß ich meiden, was mich ängstigt. Sie sehen, ich bin offenherzig. Sie sind wahrscheinlich ein wohlhabender Mann und lassen wohlhabende Worte fallen. Ich dagegen bin arm, und alles, was ich spreche, klingt nach Ärmlichkeit. Entweder würden Sie mich mit Ihrem Hergebrachten oder ich würde mit meinem Hergebrachten Sie verstimmen. Sie machen sich keine Vorstellung davon, wie aufrichtig ich den Stand, in welchem ich lebe, bevorzuge und liebe. So arm ich bin, ist es mir doch bis heute noch nie eingefallen, mich zu beklagen; im Gegenteil: ich schätze, was mich umgibt, so hoch, daß ich stets eifrig bemüht bin, es zu hüten. Ich wohne in einem wüsten, alten Haus, in einer Art von Ruine. Doch das macht mich glücklich. Der Anblick armer Leute und armseliger Häuser macht mich glücklich; so sehr ich auch denke, wie wenig Grund Sie haben, dies zu begreifen. Ein bestimmtes Gewicht und eine gewisse Menge von Verwahrlosung, von Verlotterung und von Zerrissenheit muß um mich sein: sonst ist mir das Atmen eine Pein. Das Leben würde mir zur Qual, wenn ich fein, vortrefflich und elegant sein sollte. Die Eleganz ist mein Feind, und ich will lieber versuchen, drei Tage lang nichts zu essen als mich in die gewagte Unternehmung verstricken, eine Verbeugung zu machen. Verehrter Herr, so spricht nicht der Stolz, sondern der ausgesprochene Sinn für Harmonie und Bequemlichkeit. Warum sollte ich sein, was ich nicht bin, und nicht sein, was ich bin? Das wäre eine Dummheit. Wenn ich bin, was ich bin, bin ich mit mir zufrieden; und dann tönt alles, ist alles gut um mich. Sehen Sie, es ist so: schon ein neuer Anzug macht mich ganz unzufrieden und unglücklich; woraus ich entnehme, wie ich alles, was schön, neu und fein ist, hasse und wie ich alles, was alt, verschabt und verbraucht ist, liebe. Ich liebe Ungeziefer nicht gerade; ich möchte Ungeziefer nicht geradezu essen, aber Ungeziefer stört mich nicht. In dem Haus, in welchem ich wohne, wimmelt es von Ungeziefer: und doch wohne ich gern in dem Haus. Das Haus sieht aus wie ein Räuberhaus, zum ans Herz drücken. Wenn alles neu und ordentlich ist in der Welt, dann will ich nicht mehr leben, dann morde ich mich. Ich fürchte also quasi etwas, wenn ich denken soll, ich solle mit einem vornehmen und gebildeten Menschen bekannt werden. Wenn ich befürchte, daß ich Sie nur störe und keine Förderlichkeit und Erquicklichkeit für Sie bedeute, so ist die andere Befürchtung ebenso lebendig in mir, nämlich die (um ganz und gar offen zu reden), daß auch Sie mich stören und mir nicht erquicklich und erfreulich sein könnten. Es ist eine Seele in eines jeden Menschen Zustand; und Sie müssen unbedingt erfahren, und ich muß Ihnen das unbedingt mitteilen: ich schätze hoch, was ich bin, so karg und ärmlich es ist. Ich halte allen Neid für eine Dummheit. Der Neid ist eine Art Irrsinn. Respektiere jeder die Lage, in der er ist: so ist jedem gedient. Ich fürchte auch den Einfluß, den Sie auf mich ausüben könnten; das heißt: ich fürchte mich vor der überflüssigen innerlichen Arbeit, die getan werden müßte, mich Ihres Einflusses zu erwehren. Und deshalb renne ich nicht nach Bekanntschaften, kann nicht danach rennen. Jemand Neues kennen lernen: Das ist zum mindesten stets ein Stück Arbeit, und ich habe mir bereits erlaubt, Ihnen zu sagen, daß ich die Bequemlichkeit liebe. Was werden Sie denken von mir? Doch das muß mir gleichgültig sein. Ich will, daß mir das gleichgültig sei. Ich will Sie auch nicht um Verzeihung wegen dieser Sprache bitten. Das wäre Phrase. Man ist immer unartig, wenn man die Wahrheit sagt. Ich liebe die Sterne, und der Mond ist mein heimlicher Freund. Über mir ist der Himmel. Solange ich lebe, werde ich nie verlernen, zu ihm hinaufzuschauen. Ich stehe auf der Erde: Dies ist mein Standpunkt. Die Stunden scherzen mit mir, und ich scherze mit ihnen. Ich vermag mir keine köstlichere Unterhaltung zu denken. Tag und Nacht sind meine Gesellschaft. Ich stehe auf vertrautem Fuß mit dem Abend und mit dem Morgen. Und hiermit grüßt Sie freundlich

der arme junge Dichter.