Robert Walser, ”Rinaldini”

Am scris deja despre Paganini. Așa că astăzi vreau să îmi iau libertatea de a scrie un eseu potrivit despre Rinaldini. Scrierea de articole și eseurile sunt în prezent în vogă și se bucură de o popularitate larg răspândită. Rinaldini, căruia îi este dedicat acest eseu, a fost un om important și un mare tâlhar. Alți oameni au fost grozavi ca artiști, dar el a fost un artist în jaf și crimă și a fost grozav drept căpitan predestinat al bandei sale, pe care a comandat-o spre teroarea părții pașnice a populației. Înalt de statură, îndrăzneț în caracter și crud în temperament, el a ajuns, cu o prea ușoară strădanie, stăpânul munților și al pădurilor, și oricine devenea dușmanul lui nu mai avea de trăit nici douăzeci și patru de ore. Rinaldini împărtășea cu alți asasini și ucigași – despre a căror condiție nobilă relatează Cronica – faptul că ura și capitalul și punga de bani lași, și că pe de altă parte îi cruța pe săraci. Era un prieten pentru oricine era asuprit în vreun fel; Pe de altă parte, oricui sfida și se lăuda cu avantajele și garanțiile, îi crăpa capul cu mare poftă. Guvernul a pus un preț mare pe capul lui; el, însă, ca om al liberei violențe renascentiste, ținea sus acel cap și râdea de măsurile luate de cei care se temeau de el. Numele iubitei lui era Rosa și ea era totul pentru el. Unde era Rosa, era și el, iar unde nu mai era ea, nu mai era nici el. Ea era inima lui, sufletul lui. Ea era pofta lui de sânge. La picioarele ei ducea ceea ce furase. El i-a mobilat încăperea din stânca în care trăia într-un mod cu adevărat princiar, a îmbrăcat-o cu cele mai scumpe covoare și a umplut-o cu cele mai elegante și nobile obiecte. El a fost leul ei, leul ei credincios până la moarte, iar ea, ea a mângâiat leul, ea a iubit leul. Jubilația, bucuria și beatitudinea străfulgerau prin ea când vedea cum putea să omoare cu atâta cruzime și cum apoi era atât de blând, atât de timid cu ea. S-ar putea să fi fost puțin sadică această Rosa. Dar pe vremea lui Rinaldini, lucruri ca astea nu prea erau luate foarte în serios. Era strălucitoare când, îmbrăcată în cele mai frumoase haine și cu cercei grei de aur în urechi, pășea în afara cortului sau în fața peșterii, cu o țigară între dinții ei albi orbitori. Privea în jur ca o regină și cine o vedea i se închina. Așa trăiau tinerii nobili tâlhari și tâlharii. Ei o venerau ca pe regina lor. Rinaldini, flăcăul care avusese cu siguranță o nenorocire candva, era fericit cu ea, el – ticălosul bun de spânzurat. În cele din urmă, a fost tras pe roată.

-traducere de Catalina Franco–

_______________________________

Über Paganini habe ich bereits geschrieben. So will ich mir denn heute die Freiheit nehmen und einen geeigneten Aufsatz schreiben über Rinaldini. Das Aufsatzschreiben und Essayieren ist gegenwärtig in großem Schwang und erfreut sich einer weitverbreiteten Beliebtheit. Rinaldini, dem vorliegender Essay gilt, war ein bedeutender Mann und ein großer Räuber. Andere Leute waren groß als Künstler, er aber war ein Künstler im Rauben und Morden, und groß war er als der prädestinierte Hauptmann seiner Rotte oder Bande, die er zum Schrecken des friedlichen Teiles der Einwohnerschaft befehligte. Groß von Gestalt, kühn von Charakter und grausam von Sinnesart, schwang er sich gleichsam mit leichter Mühe zum Herrn der Berge und der Wälder hinauf, und wer sein Feind war, lebte keine vierundzwanzig Stunden länger. Rinaldini teilte mit andern Mordbrennern und Mordbuben, von denen die Chronik berichtet, die edle Eigenschaft, daß er das Kapital und den feigen Geldsack haßte, daß er dagegen die armen Leute schonte. Wer irgendwie unterdrückt war, dem war er ein Freund; wer dagegen auf den Vorteilen und auf den Wertpapieren trotzte und protzte, dem spaltete er den Schädel, daß es eine Lust war. Die Regierung setzte einen hohen Preis auf seinen Kopf; er jedoch, als der freie Gewalt- und Renaissancemensch, der er war, trug ebendenselben Kopf hoch und lachte über die Maßnahmen derer, die ihn fürchteten. Seine Geliebte hieß Rosa, und sie war sein Alles. Wo Rosa war, war auch er, und wo sie nicht mehr war, war auch er nicht mehr. Sie war sein Herz, seine Seele. Sie war seine Mordlust. Ihr trug er, was er raubte, zu den Füßen. Er stattete ihr das Felsengemach, in welchem sie wohnte, wahrhaft fürstlich aus, bekleidete es mit den kostbarsten Teppichen und füllte es an mit den zierlichsten und edelsten Gegenständen. Er war ihr Löwe, ihr bis in den Tod treuer Löwe, und sie, sie liebkoste den Löwen, sie liebte ihren Löwen. Der Jubel, die Freude und die Wonne durchzuckten sie, wenn sie sah, wie er so grausam morden konnte, und wie er dann bei ihr so sanft, so schüchtern war. Sie war möglicherweise eine kleine Sadistin, diese Rosa. Doch zu Rinaldinis Zeiten nahm man dieses Kapitel noch nicht so genau. Herrlich war sie, wenn sie, angetan mit den schönsten Gewändern und mit schweren, goldenen Ohrringen in den Ohren, vor das Zelt oder vor die Höhle trat, eine Zigarette zwischen den blendend weißen Zähnen. Stolz wie eine Königin blickte sie in die Runde, und wer sie so sah, verneigte sich vor ihr. Das taten die Herren Spitzbuben und Räuber. Sie verehrten sie wie ihre Königin. Rinaldini, der sonst doch ganz gewiß im höchsten Grade verunglückte Bursche, war glücklich durch sie, dieser Galgenhalunke. Schließlich, und so wurde er doch aufs Rad geflochten.