Robert Walser, ”Râsul – Das Lachen”

Am auzit un râs ceresc, un râs de copil, un râs minunat, unul fin, argintiu. Era un râset divin. Ajunsesem acasă ieri, duminică, în jurul orei șapte, atunci l-am auzit-o și trebuie neapărat să o spun aici. Cât de săraci sunt adulții, cei mari, în seriozitatea lor, cu expresiile lor seci, solemne. Ce bogați, ce mari, ce fericiți sunt cei mici, copiii. Era o fericire atât de plină, de bogată, de dulce în râsul celor doi copii care mergeau lângă un adult, o bucurie atât de exuberantă, de încântătoare. Toți erau fericiți, răsfățându-se în râs. Am mers încet intenționat, ca să-i aud râzând cât mai mult. Era, pentru ei, o plăcere, se bucurau de tot deliciul care poate exista într-un râs. Nu se puteau opri și i-am văzut fremătând. Încremeniseră literalmente în râs. O, era atât de pur, era pur și simplu copilăresc! Motivul pentru care râdeau atât de incontrolabil și dulce cauza expresia severă pe care domnișoara simțea necesar să o arate copiilor. Seriozitatea ei era tocmai ceea ce îi făcea cel mai tare să râdă. Dar în cele din urmă, purtată de atâta veselie încântătoare, râsese și femeia stăpânită, serioasă și înaltă. Fusese învinsă de copii și acum râdea ca un copil cu învingătorii, cu cei mici. Cât de deasupra de fericiții sunt învingătorii peste nenorociți! Cei doi copii au râs în inocența lor despre toate, despre azi și ieri, despre asta și despre ăla, despre ei înșiși. Au trebuit să râdă de propriul lor râs. Râsul lor părea din ce în ce mai hazliu, mai amuzant. Îl simțeam și-l auzeam foarte limpede. Mă socoteam norocos să pot asculta concertul clopotelor și concertul râsetelor. Răsunau pe toată strada. Aproape că se prăbușeau, aproape că se dizolvau în râs. Totul râdea la ei, la dragii copii fericiți, râdea odată cu ei și capul, și mâinile, și picioarele. Erau întru totul doar râs. Cât de strălucitor și sclipitor era râsul din ochii lor! Aproape că-mi venea să cred că râdeau atât de teribil, atât de crud, atât de de neoprit de vreun băiețel prost. Era atât de răutăcios și din nou atât de frumos, atât de emoționant și atât de ușor.. Probabil că motivul râsului fusese doar foarte neînsemnat. Copiii sunt artiști în a vedea un motiv ca să se însuflețească cu adevărat.Trebuie că se întâmplase ceva mic, liniștit, iar ei făcuseră din asta o mare poveste, iar apoi îi prinsese un râs atât de lung, de mare, de larg și de delicios. Copiii știu ce îi face fericiți.

-traducere de Catalina Franco-

______________________________

Ich habe ein himmlisches Lachen gehört, ein Kinderlachen, ein wunderbares Gelächter, ein ganz feines, silberreines. Ein göttliches Kichern war’s. Ich kam gestern, Sonntag, gegen sieben Uhr heim, da hörte ich’s, und ich muß hier unbedingt Bericht davon erstatten. Wie arm in ihrem Ernst und mit ihren trocken-ernsthaften Mienen sind die Erwachsenen, die Großen. Wie reich, wie groß, wie glücklich sind die Kleinen, die Kinder. Ein so volles, reiches, süßes Glück lag im Lachen der zwei Kinder, die neben einer Erwachsenen einhergingen, eine so überschwengliche, reizende Freude. Sie waren ganz Seligkeit, indem sie sich dem Lachen hingaben. Ich lief absichtlich langsam, damit ich sie recht lange lachen hören könne. Ein Genuß war’s für sie, sie genossen die ganze Köstlichkeit, die in einem Lachen liegen kann. Sie konnten gar nicht aufhören mit Lachen, und ich sah, wie es sie schüttelte. Sie krümmten sich förmlich darunter. O, so rein war’s, so ganz nur kindlich! Worüber sie vielleicht am unbändigsten und am lieblichsten lachten, war die strenge Miene, die das erwachsene Fräulein neben ihnen zu ziehen für nötig erachtete. Des großen Mädchens Ernst gab ihnen am meisten zu lachen. Doch endlich, von so viel liebreizender Lustigkeit hingerissen, lachte auch die Gemessene, die Ernste und die Große. Sie war besiegt von den Kindern und lachte nun wie ein Kind mit den Siegerinnen, den Kleinen. Wie sind über die Grämlichen die Glücklichen Sieger! Die zwei Kinder lachten in ihrer Unschuld über alles, über Heutiges und Gestriges, über dieses und jenes, über sich selber. Sie mußten über ihr eigenes Lachen lachen. Ihr Lachen kam ihnen immer lächerlicher, lustiger vor. Ganz deutlich fühlte und hörte ich’s. Ich pries mich glücklich, daß ich das Glöckchenkonzert, das Lachkonzert anhören durfte. Die ganze Straße entlang lachten sie. Sie wollten fast umfallen, sich fast auflösen und zergehen vor Lachen. Alles an ihnen, den lieben glücklichen Kindern, lachte mit, die Köpfe, die Glieder, die Hände, Füße und Beine. Sie bestanden ganz nur noch aus Lachen. Wie schimmerte und glitzerte die Lachlust in ihren Augen! Ich glaube fast, sie mußten so gräßlich, so grausam, so anhaltend lachen über einen dummen, kleinen Jungen. So schelmisch und wieder so schön war’s, so rührend und so ausgelassen. Wahrscheinlich war der Lachanlaß nur ganz geringfügig gewesen. Kinder sind eben Künstler im Erfassen eines Grundes, recht selig zu sein. Ein kleiner, leiser Vorfall mag es gewesen sein, und da machten sie eine große Geschichte daraus, hingen solch ein langes, großes, breites, üppiges Lachen daran. Kinder wissen, was sie glücklich macht.