Proza face parte dintre textele micrografice ale lui Robert Walser. Multe dintre ele se remarca prin stilul narativ eliptic, cu divagații inter- și intra-textuale care ii oferă un loc în canonul literaturii moderne.

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Robert Walser, Poeziile – Die Gedichte”

Nu am scris niciodată vara vreo poezie. Înflorirea și splendoarea erau prea senzuale pentru mine. Eram trist vara. Odată cu toamna plutea peste lume o melodie. Eram îndrăgostit de ceață, de întunericul care se așternea devreme, de frig. Credeam că zăpada este divină, dar poate că furtunile întunecate, sălbatice și calde de la începutul primăverii mi se păreau și mai frumoase și mai divine. În iarna rece, serile străluceau și sclipeau feeric. Sunetele mă atingeau, culorile îmi vorbeau. Nu trebuie să spun că trăiam nemărginit de singur. Singurătatea a fost mireasa pe care o omagiam, tovărășia pe care o preferam, conversația pe care o iubeam, frumusețea de care mă bucuram, compania în care trăiam. Nu se afla nimic mai firesc și nimic mai bun pentru mine. Eram funcționar și de multe ori nu aveam un post adecvat. Asta mi se potrivea. O, minunata melancolie visătoare, descurajarea fericită, frumoasa spaimă cerească, tristețea sociabilă, duritatea dulce. Mi-au plăcut suburbiile cu figurile împrăștiate ale muncitorilor. Câmpurile înzăpezite îmi vorbeau cu încredere, luna părea că plânge pe fantomatica alba zăpadă; stelele! Era minunat. Eram atât de princiar sărac și atât de liber. În nopțile de iarnă, stăteam, înspre dimineață, la fereastra deschisă și lăsam aerul înghețat să-mi răsufle peste față și peste pieptul acoperit doar de cămașa de noapte. Și în tot acest timp aveam ideea ciudată că eram înconjurat de închipuiri strălucitoare. De foarte multe ori, în camera îndepărtată pe care o ocupam, mă așezam în genunchi și îi ceream lui Dumnezeu un vers frumos, apoi ieșeam pe ușă și mă pierdeam în natură.

-traducere de Catalina Franco-

_________________________

Im Sommer schrieb ich nie ein Gedicht. Das Blühen und Prangen war mir zu sinnlich. Ich war traurig im Sommer. Mit dem Herbst kam eine Melodie über die Welt. Ich war in den Nebel, in die früh schon beginnende Dunkelheit, in die Kälte verliebt. Den Schnee fand ich göttlich, aber vielleicht noch schöner und göttlicher kamen mir die dunklen, wilden, warmen Stürme des Vorfrühlings vor. Im kalten Winter glänzten und schimmerten die Abende bezaubernd. Die Töne taten es mir an, die Farben redeten mit mir. Ich brauche kaum zu sagen, daß ich unendlich einsam lebte. Die Einsamkeit war die Braut, welcher ich huldigte, der Kamerad, den ich bevorzugte, das Gespräch, das ich liebte, die Schönheit, die ich genoß, die Gesellschaft, in welcher ich lebte. Es gab nichts Natürlicheres und nichts Freundlicheres für mich. Ich war Kommis und sehr oft ohne passende Stelle. Das paßte mir. O die reizende träumerische Schwermut, das wonnige Verzagen, die himmlisch-schöne Mutlosigkeit, die gesellige Trauer, die süße Härte. Ich liebte die Vorstädte mit den vereinzelten Gestalten der

Arbeiter. Die verschneiten Felder sprachen mich vertraulich an, der Mond schien mir auf den gespenstisch weißen Schnee niederzuweinen; die Sterne! Es war herrlich. Ich war so fürstlich arm und so königlich frei. Ich stand in der winterlichen Nacht, gegen den Morgen, am offenen Fenster und ließ mir das Gesicht und die nur mit dem Nachthemd bedeckte Brust anhauchen vom eisigen Atem. Und dabei hatte ich die sonderbare Einbildung, daß es glühe rund um mich. Sehr oft warf ich mich, in dem entlegenen Zimmer, das ich bewohnte, auf die Knie und bat Gott um einen hübschen Vers. Dann ging ich zur Tür hinaus und verlor mich in die Natur.

**

-imagini ale microgramelor-

-coperta volumului din 1914-