O vreme, nu va fi nici o zi fara Walser. Adica pana termin de tradus Microgramele. Eu zic sa le cititi: cine ar avea azi curajul sa publice astfel de texte?! Poate doar un nebun – ca el …

______________________________________________________________

Robert Walser, ”Mormântul mamei – Das Grab der Mutter”

Într-o duminică seară, m-am dus la cimitir, care se află la doar câțiva pași de locul unde locuiesc. Plouase cu puțin timp înainte, așa că totul era încă umed, poteca, copacii. Am ajuns în cetatea morților la vechile, liniștitele, sfintele morminte, și aici am fost primit cu brațe așa de blânde, de iubitoare, de caste de un verde frumos și proaspăt cum nu mai văzusem vreodată. Mergeam liniștit pe poteca de pietriș. Totul era atât de liniștit. Nici o frunză nu se clătina, nimic nu se clintea, nimic nu se mișca. Era de parcă toate ascultau. De parcă verdele simțea solemnitatea care se răspândea de jur împrejur și se scufundase în meditații lungi și adânci asupra vechii și mereu tinerei taine a morții și a vieții, de parcă atârna și zăcea acolo în frumusețea sa umedă și minunată. Nu mai văzusem așa ceva. Trebuia să recunosc că mă emoționa enorm să văd cum locul solemn al morții și al liniștii veșnice era atât de dulce, atât de verde, atât de cald. Nu mai era nimeni în afară de mine. Și nu era nimic în afară de verdeața și de pietrele de mormânt. Abia îndrăzneam să respir în toată această liniște, iar pașii mi se păreau necuviincioși și nedelicați în toată această tăcere sfântă, gravă și blândă. Nemărginit de prietenos și apropiat, verdele bogat al unui salcâm atârna deasupra unui mormânt alături de care m-am oprit. Era mormântul mamei mele. Totul părea să șoptească și să murmure, să șoptească, să vorbească și să aibă un înțeles. Imaginea vie a celei iubite și adorate, cu chipul ei blând, cu expresia nobilă a chipului ei, se ridica dintr-o adâncime de neînțeles, din mormântul învăluit de verdeața liniștită și tăcută. Am stat acolo mult timp. Dar nu eram trist. Și eu și tu, noi toți, vom ajunge într-o zi într-un loc în care totul, totul e definitiv și irevocabil și unde totul încetează și totul dispare în tăcere.

-traducere de Catalina Franco-

________________________________-

An einem Sonntag, gegen Abend, ging ich zum Friedhof, der nur wenige Schritte von dem Ort entfernt liegt, wo ich wohne. Es hatte kurz vorher geregnet, es war daher alles noch feucht, der Weg, die Bäume. Ich kam in den Totenhof hinein zu den alten, stillen, heiligen Gräbern, und hier empfing mich wie mit süßen, lieben, keuschen Armen ein so schönes, frisches Grün, wie ich es nie gesehen. Leise schritt ich auf dem kiesbelegten Wege vorwärts. Es war alles so still. Kein Blatt bewegte sich, nichts regte und rührte sich. Es war, als lausche alles. Wie wenn das Grün die ringsverbreitete Feierlichkeit empfinde und über das uralte und immer wieder junge Rätsel vom Tod und vom Leben in ein langes und tiefes Sinnen versunken sei, hing es und lag es da in seiner feuchten, wunderbaren Schönheit. Ich habe nie so etwas gesehen. Gewaltig mußte es mich ergreifen, zu sehen, wie der Ort des ernsten Todes und des Schweigens für immer so süß, so grün, so warm war. Kein Mensch außer mir ließ sich erblicken. Außer dem Grün und den Grabsteinen war nichts da. Ich wagte kaum zu atmen in all dieser Lautlosigkeit, und mein Schritt kam mir frech und unzart vor mitten in all dem heiligen, ernsten und zarten Schweigen. Unendlich freundlich und lieblich hing das reiche Grün eines Akazienbaumes über ein Grab herab, bei dem ich stehen blieb. Es war das Grab meiner Mutter. Da schien alles nun zu flüstern und zu lispeln, zu reden und zu deuten. Das lebendige Bild der Lieben und der Verehrten stieg mit seinem Gesicht und mit des Gesichtes edlem Ausdruck sanft und schleierhaft hinauf aus des grünen, stillen Grabes unfaßbarer Tiefe. Lange stand ich da. Doch nicht traurig. Auch ich und du, wir, wir alle kommen einst dahin, wo alles, alles still ist und beschlossen ist und alles aufhört und alles sich auflösen muß zu einem Schweigen.