Robert Walser este un poet de descoperit. Și-a publicat primele poezii la douăzeci de ani, în cele mai prestigioase reviste ale vremii sale, apoi a revenit asiduu la poezie în anii bernezi, care au precedat tăcerea sa definitivă din 1933. Publicat in reviste și ziare din Praga sau Berlin – pentru unii a rămas în teritoriul secret al microgramelor, pentru alții, aceste poezii târzii vibrează de o libertate și o îndrăzneală în același timp surâzătoare, fragilă și suverană. Sunt poezii ale unei opere poetice pline de contraste: creațiile sale ne mișcă, ori ne amuză, dar ne surprind, și ne derutează. Pentru mine sunt pline de vrajă.

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Robert Walser, ”Luceafărul de dimineaţă – Morgenstern”

Desfac larg fereastra,

zorii-s întunecați.

Ninsoarea a încetat,

pe cer la locul lui –

luceafărul.

Steaua, o, steaua

e minunat de frumoasă.

Albă ca neaua e depărtarea,

crestele munților – albe ca neaua.

E proaspăta, sfânta

tăcere a zorilor lumii.

Fiece sunet răsună clar;

casele-s strălucitoare

ca mesele pentru copii.

Atâta liniște – și alb – atâta:

O largă și minunată pustietate

a cărei tăcere îmi stăvilește

toate cuvintele;

în mine ard fierbinte.

-traducere de Catalina Franco-

_______________________________-

Ich mache das Fenster auf,

es ist dunkle Morgenhelle.

Das Schneien hörte schon auf,

ein großer Stern ist an seiner Stelle.

Der Stern, der Stern

ist wunderbar schön.

Weiß von Schnee ist die Fern’,

weiß von Schnee alle Höhn.

Heilige, frische

Morgenruh in der Welt.

Jeder Laut deutlich fällt;

die Dächer glänzen wie Kindertische.

So still und weiß:

Eine große schöne Einöde,

deren kalte Stille jede

Äußerung stört; in mir brennt’s heiß.