Robert Walser, ”Lenau”

Era iubitul întristării, prietenul durerii. Era ciudat și este și mai ciudat că nimeni nu știe cu adevărat nimic despre el și că totuși faima lui încă se ridică până la nouri. Asta înseamnă numele lui. Numele lui este atât de frumos, atât de țigănesc-romantic. Sunt deja îndrăgostit de numele Lenau, care nu sună ca în viața reală, ci ca un roman, ca o poveste de dragoste încântătoare. Lenau iubea toamna, vestejirile toamnei, căderea frunzelor, putrezirea, paloarea. Îi plăcea liniștea rece și albă ca neaua a iernii. Gândul la moarte și la sfârșit îi făcea o plăcere ciudată. Lenau era ciudat. Era nemaipomenit în felul lui, nu iubea viața și totuși o iubea, o iubea pentru dezamăgirile ei. Era îndrăgostit de dezamăgiri, de deznădejde, de nebulos, de lipsa de rost, de duritatea inevitabilului. Îi plăcea noiembrie cel aspru și rece, așa-numita vreme rea. Vremea frumoasă, blândă, însorită îl irita, îl făcea să tresară. Pe de altă parte, când năvăleau furtunile, când vântul străbătea împrejurimile, când cădea zăpada, el își accepta natura și își trăia viața așa cum îi era dată. Se simțea bine cu gândul teribil al mormintelor și știa perfect să se bucure de ceea ce nu e firesc să te bucuri. O, ce poezii frumoase, dureroase, melancolice de toamnă a scris. Ținuta lui obișnuită era o pelerină neagră care flutura pe el, iar in al doilea rând venea o pălărie moale Rinaldini, la fel de grav-serioasă și de culoare negru corb. Părul lui era negru, ondulat în jurul tâmplelor expresive ca niște gânduri profunde, frumoase și grațioase. Ochii lui triști și iubitori erau plini de o strălucire neagră, cu care privea lumea de parcă era disperat, sau de parcă ar fi tânjit după disperare. Sprâncenele erau negre și barba, dacă avea una, neagră. Iar în aerul tulbure, cenușiu și rece de noiembrie zburau corbii, iar Lenau stătea lângă drum, sub un copac fără frunze, cu caietul în mână, scriind unul dintre poemele lui melancolice. Cântecele sale de toamnă sunt cunoscute în întreaga lume. Nu le-am mai citit de mult, mult timp. Cuvintele acestor poezii îmi vin dintr-o amintire îndepărtată, voalată, dar știu că sunt frumoase. Vestejire nestinsă, durere mereu nemuritoare înfloritoare aidoma trandafirilor, deznădejde și jale, durere veșnic verde, moarte veșnic tânără și veșnic vie.

-traducere de Catalina Franco-

________________________________

Der Liebling des Grames, der Freund des Schmerzes war er. Seltsam war er, und noch viel seltsamer ist es, daß man von ihm eigentlich gar nichts kennt, und daß trotzdem sein Ruhm bis zu den Wolken hinaufragt. Das macht sein Name. Sein Name ist so schön, so zigeunerhaft-romantisch. Ich bin allein schon in den Namen Lenau verliebt, der nicht wie nach realem Leben, sondern wie nach einem Roman, nach einer holdseligen Liebesaffäre tönt. Lenau liebte den Herbst, das herbstliche Welken, das Fallen der Blätter, das Entfärben, das Vergehen. Er liebte das schneeweiße, kalte Schweigen des Winters. An den Tod und an das Ende zu denken, war ihm ein sonderbarer Genuß. Sonderbar war Lenau. Er war herrlich in seiner Art. Das Leben liebte er nicht, und dennoch liebte er es, er liebte es um der darin enthaltenen Enttäuschungen willen. Er war in die Enttäuschungen, in die Hoffnungslosigkeit, in die Unergründlichkeit, in die harte Unentrinnbarkeit verliebt. Er liebte den rauhen, kalten November, mithin also das sogenannte schlechte Wetter. Schönes, mildes, sonniges Wetter irritierte ihn, machte ihn stutzen. Dagegen, wenn die Stürme stürmten, wenn der Wind durch die Gegend brauste, wenn der Schnee fiel, da erkannte er sein Wesen und lebte das ihm angeborene Leben. Er fühlte sich wohl beim schauervollen Gedanken an die Gräber, und auf den Genuß dessen, was nicht zu genießen ist, verstand er sich vortrefflich. O, was für schöne, schmerzenbange, wehmuttrunkene Herbstgedichte hat er gemacht. Sein Hauptausstattungsstück bestand in einem schwarzen, flatternden Pellerinenmantel, und Nummer zwei seiner Requisiten war ein Rinaldini-Schlapphut, ebenfalls tiefernst und rabenschwarz von Farbe. Schwarz war sein Haar, das sich gleich tiefen, schönen, anmutigen Gedanken um seine ausdrucksvollen Schläfen ringelte. Voll schwarzen Glanzes waren seine traurig-lieben Augen, mit denen er in die Welt schaute, als verzweifle er, oder als sehne er sich nach einer Verzweiflung. Augenbrauen schwarz und Bart schwarz, falls er einen solchen hatte, was ich nicht geradezu behaupten möchte. Und in der trüben, grauen, kalten Novemberluft flogen Raben, und Lenau stand am Wege, unter einem entblätterten Baum, das Notizbuch in der Hand, schreibend einen seiner schwermutvollen Verse. Seine Herbstlieder sind weltberühmt. Ich selbst habe sie schon lange, lange nicht mehr gelesen. Aus ferner, umflorter Erinnerung nur tauchen die Worte dieser Gedichte vor mir auf, aber ich weiß, daß sie schön sind. Unverwelkliches Welken, blühender, unsterblicher Gram, rosengleiches Verzagen und Klagen, immergrüner Schmerz, ewig junger, ewig lebendiger Tod.

**

-Art – Friedricch Amerling, ”Lenau” –