Robert Walser, ”Johanna”

Aveam, îmi trece prin minte, nouăsprezece ani, scriam poezie, nu purtam încă guler adecvat, alergam prin ninsoare și ploaie, mă trezeam mereu dimineața devreme, îl citeam pe Lenau, credeam că un pardesiu e ceva de prisos, eram plătit cu un salariu lunar de o sută douăzeci și cinci de franci și nu știam ce să fac cu toți banii ăia. Aveam masă și cazare la Poștașul Senn. Pentru mine Senn e de neuitat. Întotdeauna arăta la fel de prost, încruntat cum era, pe față cu o barbă zburată, neagră ca pana corbului, făcând-o pe tiranul nemulțumit de ceva, rol pe care, oricât de urât era, îl adora. Îi bătea pe cei doi fii ai lui, Theodor și Emil. Bieții băieți erau bătuți pentru că imitau purtarea prostească a tatălui lor. Doamna Senn era o sărmană femeie draguță, chinuită, complet supusă meschinului tiran. Mâncarea era bună; mereu se aflau acolo chiriași veseli, iar vinul alb al poștașului avea un gust excelent. Dar ce însemna tot vinul alb în comparație cu Johanna, tânăra care avea și ea plăcerea de a locui la sălbaticul poștaș alături de alți chiriași. Era ocupată la birou, ca și mine, și în fiecare dimineață mergeam împreună, ea doamna, și eu cavalerul, la birourile noastre pentru a ne îndeplini frumos slujba. Ea funcționa în comerțul cu mașini de scris, în timp ce eu împrumutam cu amabilitate puțina putere și bunăvoință pe care le aveam Companiei de Asigurări de Accidente. Johanna era dulce peste măsură și blândă ca lumina lunii. I-am scris o poezie în album, un debut îndrăzneț, extravagant, i-a arătat-o mamei sale, care și-a avertizat fiica cea mică despre mine, iar amândoi a trebuit să râdem de asta cu poftă. O, cât de dulce mi s-a părea grațiosul serviciu al unui cavaler. Locuiam la etajul patru. Dacă Johanna și-ar fi uitat umbrela sau batista sau altceva în timp ce stătea deja la ușa din față, îmi spunea să sar și să iau ce lăsase în urmă. Cât de fericit mă făcea asta și cât de dulce, cât de frumos, cât de tandru îmi zâmbea. Mâinile ei erau voluptuoase și moi și albe ca neaua, iar sărutarea lor era pentru mine pe cât de îmbătătoare, pe atât de plină de vrajă. Senn era supărat pe noi pentru că studiam împreună engleza în camera Johannei până târziu în noapte. Probabil că auzea prin perete ce fel de engleză mângâietoare și amuzantă făceam. O, dulce, de neuitat lecție de limbă, o, iubită făptură feminină de neuitat.

-traducere de Catalina Franco-

________________________________-

Ich war, fällt mir ein, neunzehn Jahre alt, machte Gedichte, trug noch keinen ordentlichen Kragen, lief in den Schnee und in den Regen, stand des Morgens immer früh auf, las Lenau, fand, daß ein Überzieher etwas Überflüssiges sei, bezog monatlich hundertfünfundzwanzig Franken Gehalt und wußte nicht, was ich mit dem vielen Geld anfangen sollte. Kost und Logis hatte ich beim Paketmann Senn. Senn ist mir unvergeßlich. Er machte stets eine ebenso dumme wie finstere Miene, hatte einen struppigen, rabenschwarzen Bart im Gesicht und spielte den ärgerlichen Tyrannen, eine Rolle, in die er, so häßlich sie sein mochte, wie vernarrt war. Seine beiden Söhne, Theodor und Emil Senn, prügelte er. Die armen Jungen, sie bekamen Hiebe dafür, weil sie des Dummkopfes von Vaters schlechtes Betragen nachahmten. Frau Senn war eine liebe arme geplagte Frau, völlig des kleinlichen Gewalthabers Sklavin. Das Essen war gut; lustige Pensionäre waren stets da, und der Weißwein des Postpaketmenschen mundete vortrefflich. Doch was bedeutete aller Weißwein gegen das Mädchen Johanna, die ebenfalls das Vergnügen hatte, beim wilden Pöstler logieren und kostgängern zu dürfen. Sie war auf dem Kontor beschäftigt, ähnlich wie ich, und jeden Morgen gingen wir zusammen, sie die Dame, und ich ihr Ritter, nach unsern Geschäftshäusern, um hübsch tätig zu sein. Sie diente bei der Schreibmaschinenbranche, während ich mein bißchen Kraft und guten Willen der Unfallversicherungs-Aktiengesellschaft freundlich zur Verfügung stellte. Johanna war lieb über alle Begriffe und sanft wie Mondschein. Ich schrieb ihr ein Gedicht ins Album, einen kühnen extravaganten Erstling, sie zeigte es ihrer Mutter, und diese warnte ihr Töchterchen vor mir, wir mußten beide herzlich lachen. O wie süß mutete mich der anmutvolle Ritterdienst an. Wir wohnten vier Treppen. Hatte nun vielleicht Johanna, schon unten an der Haustüre stehend, ihren Schirm oder ihr Taschentuch oder sonst etwas vergessen, so erhielt ich den Auftrag, hinaufzuspringen und das Liegengelassene zu holen. Wie machte mich das glücklich, und wie süß, wie schön, wie zart lächelte sie darüber. Ihre Hände waren üppig und weich und so weiß wie Schnee, und der Kuß darauf, wie berauschte, wie bezauberte er mich. Senn war wütend auf uns, weil wir bis in alle Nacht hinein auf Johannas Zimmer miteinander Englisch lernten. Er hörte wohl durch die Wand, was das für eine kosende, belustigende Art von Englisch war, das wir trieben. Holde, unvergeßliche Sprachstunde, liebes unvergeßliches weibliches Wesen.