Robert Walser, ”Idolul – Das Götzenbild”

Un tânăr de a cărui eleganță, educație și origine nimeni nu se îndoia și care a avut norocul incontestabil de a se fi numărat printre oamenii civilizați, într-o zi, în timp ce vizita Muzeul Națiunilor pentru a studia antichitățile, a trăit ceva foarte ciudat, dacă nu cumva o teribilă și terifiantă aventură. Tânărul, după ce s-a uitat cu mare interes în jur la lucrurile plicticoase înghesuite peste tot, cu toate privirile imaginabile, s-a trezit deodată, nici el nu știe cum, în fața unei figuri străvechi de lemn care, oricât de descurajant de nearatoasă și dolofană era, a avut așa o impresie copleșitoare asupra lui, așa puternică și imediată, încât s-a văzut fermecat cu trup și suflet de idolul grosolan, așa cum de fapt era idolul. I s-a tăiat respirația, inima îi bătea puternic, sângele îi curgea prin vene ca puhoaiele unui pârâu umflat, părul i se ridicase măciucă pe cap, picioarele și brațele îi tremurau și l-a cuprins deodată o îngrozitoare, teribilă dorință să se arunce la pământ, în căinţă și umilință, pentru a adora în modul cel mai viu imaginea înfricoșătoare care fusese luată din pustietățile Africii; O fericire barbară se prelingea prin sufletul lui orbit și lipsit de rațiune. Scosese un țipăt care sunase îngrozitor prin sala largă și îi mai rămăsese destul calm pentru a se smulge cu o smucitură disperată de la întunericul terifiant spre minunata și strălucitoarea conștiință. Așa a făcut și, pierzând brusc orice interes pentru știință, cu pași lungi și vijelioși, de parcă ar fi izbucnit un foc în spatele lui , s-a repezit și a căzut înspre ușă, și numai când a ajuns în aerul liber, înconjurat de oameni vii, mișcându-se, și-a revenit din uluirea cuprinsă de panică. O poveste care l-a făcut să se gândească profund la cele trăite, dar la care îl rog pe cititor să surâdă.

-traducere de Catalina Franco–

________________________________

Ein junger Mann, an dessen Eleganz, Bildung und Herkunft niemand zweifelte, und der das fraglose Glück genoß, zu den gesitteten Menschen zu zählen, erlebte eines Tages, indem er das Völkermuseum besuchte, um die Altertümer zu studieren, folgendes sonderbares, wenn nicht furchtbares und grauenhaftes Abenteuer. Der junge Mann, nachdem er sich mit vielem Interesse in den weitschweifigen Räumlichkeiten, vollgepfropft mit allen nur erdenklichen Sehenswürdigkeiten, umgeschaut hatte, stand plötzlich, er wußte nicht wie, vor einer uralten hölzernen Figur, die, so abschreckend und plump sie auch war, einen mächtigen und gleich darauf übermächtigen Eindruck auf ihn machte, derart, daß er sich durch das rohe Götzenbild, denn ein solches war es, an Leib und Seele verzaubert sah. Der Atem stockte ihm, das Herz klopfte laut, das Blut strömte ihm, gleich einem angeschwollenen reißenden Bach, durch alle Adern, das Haar stieg ihm zu Berg, die Glieder zitterten, und eine ungeheuerliche, entsetzliche Lust packte ihn jählings an, sich an den Boden zu werfen, in die Zerknirschung und Erniedrigung, um das furchtbare Bild, das den Wüsten Afrikas entnommen worden war, aufs lebhafteste anzubeten; Barbarenwonne rieselte ihm durch die geblendete und der Vernunft beraubte Seele. Er stieß einen Schrei aus, der durch die weite Halle gräßlich tönte, und nur eben so viel Fassungskraft blieb ihm übrig, als nötig war, sich mit einem verzweifelten Ruck aus der schreckenerregenden Umdunkelung an das lieblich helle Bewußtsein einigermaßen emporzuraffen. Das tat er, und mit weitausholenden stürmischen Schritten, so, als wenn hinter ihm Feuer ausgebrochen sei, und allen eifrigen Interesses für die Wissenschaften mit einem Mal verlustig, jagte und stürzte er gegen die Türe, und erst, als er sich in freier Luft befand und sich wieder umgeben sah von lebendig-tätigen Menschen, erholte er sich vom panikartigen Entsetzen, eine Geschichte, die ihn, der sie erlebte, tief nachdenken machte, über die ich jedoch den Leser bitte zu lächeln.