Philippe Jaccottet, ”Plimbarea de la sfârșitul verii – La promenade à la fin de l’été”

Înaintăm peste stânci de cochilii, pe plintele făcute de nisip și de libelule, drumeți îndrăgostiți și uimiți de propria-le călătorie, vremelnice trupuri în trecătoare întâlniri.

Un ceas de odihnă pe joasa spinare-a pământului.

Cuvinte fără prea mult ecou.

Strălucirile iederei.

În mers ne înconjoară în toamnă cele din urmă păsări, pe lemnul trupului nostru zumzăie nevăzută flacăra anilor.

Cu toate acestea, dăm recunoștință vântului din stejari, care n-o să tacă…

În adâncimi se adună în straturi morții străvechi și

pulberea cândva limpede,

se pietrifică roiuri și fluturi,

în cimitirul pietrei și al semințelor,

temelia iubirilor noastre, temelia privirilor și a plânsului,

patul adânc de unde seara se îndepărtează fricile.

Mai sus în înalt tremură tot ce încă rezistă înfrângerii,

mai sus strălucește frunza, ecoul unor petreceri; înainte

să se scufunde și ele-n adâncuri, deasupra caselor noastre se-înalță fulgerător rândunicile.

În cele din urmă vine ceva să ne-înfrângă durerea, văzduhul e mai ușor decât aerul, iar peste vârfuri lumina, și – evocând tinerețea – cuvintele vreunei ființe, auzite când noaptea vine și când, zadarnic, zgomote de războaie, pentru a zecea oară, tulbură aburii câmpului.

-traducere de Catalina Franco-

_______________________________

Nous avançons sur des rochers de coquillages, sur des socles bâtis de libellules et de sable, promeneurs amoureux surpris de leur propre voyage, corps provisoires, en ces rencontres

périssables.

Repos d’une heure sur les basses tables de la terre.

Paroles sans beaucoup d’écho.

Lueurs de lierre.

Nous marchons entourés des derniers oiseaux de

l’automne et la flamme invisible des années bourdonne sur le bois de nos corps.

Reconnaissance néanmoins à ce vent dans les chênes qui ne se tait point.

En bas s’amasse l’épaisseur des morts anciens,

la précipitation de la poussière jadis claire,

la pétrification des papillons et des essaims,

en bas le cimetière de la graine et de la pierre,

les assises de nos amours, de nos regards et de nos

plaintes, le lit profond dont s’éloigne au soir toute crainte.

Plus haut tremble ce qui résiste encore à la défaite,

plus haut brillent la feuille et les échos de quelque

fête; avant de s’enfoncer à leur tour dans les fondations, des martinets fulgurent au-dessus de nos maisons.

Puis vient enfin ce qui pourrait vaincre notre

détresse, l’air plus léger que l’air et sur les cimes la lumière, peut-être les propos d’un homme évoquant sa

jeunesse, entendus quand la nuit s’approche et qu’un vain

bruit de guerre pour la dixième fois vient déranger l’exhalaison des

champs.