Percy Bysshe Shelley, ”Odă la o ciocârlie – To a Skylark”
Tu nu ești ciocârlia,
Care-și revarsă
Firesc și simplu,
Deloc neprefăcut, preaplinul inimii.
Mereu mai înalt,
Zbucnit din pământuri,
Precum un nour de foc,
Plutește cântul
Tot mai înalt odată cu tine-n senin.
În fulgerul auriu
Al soarelui spre amurg
Pe nourii strălucind
Tu te înalți urcând
Al bucuriei tril, care abia a început.
Cerul purpuriu
Devine mai pal;
Noaptea se stinge
Și-n strălucirea zilei
Ca un luceafăr
Tu ești de nezărit
Însă strigătul tău voios eu încă il mai aud,
Subțire ca o săgeată,
O rază argintată
Și tot mai îngustată,
În alba limpezime din zori,
Când n-o mai putem zări și totuși îl simțim.
Pământuri și ceruri
Se fac și mai puternice,
La fel cum vântul –
Nourii de-i alungă –
Parc-ar ploua cu raze
Care se tot revarsă din plin din blânda lună.
Nu știm: ce ești tu oare?
Oare cu ce te asameni?
Din curcubeie nu plouă
Picuri de strălucire
Cum se revarsă din tine stropii de melodie.
Ca un Poet ascuns
În scânteierea gândirii,
Nălțând nemaiștiute imne,
Spre a convinge lumea
De spaime și de nădejdi niciodată voite:
Asemenea unei crăiese
Ce sufletul și-l alină
Când într-un turn, retrasă,
În ceasul blând al tainei,
În melodia-i mai dulce –
Decât iubirea – își varsă prea plinul inimii;
Asemeni c-un licurici
Strălucitor, auriu,
Ferit de-un val de rouă –
La fel e făptura-i aeriană
Ferită de flori și de iarba, unde ea creste acum;
Asemeni c-un trandafir
Căruia vântul îi fură
Mireasma amețitoare
Chiar de pe ramură
Și cu prea multa-i
Dulceață i-alungă pe prădătorii cu aripi grele:
În primăvară
Pe iarba sclipitoare,
Cu flori trezite de ploaie,
Cântarea ta e deasupra
A tot ce pe lumea asta
A fost vreodată mai vesel, mai clar, mai proaspăt.
Arată-ne, Spirit sau pasăre,
De unde vin ale tale gânduri,
De unde cântarea-ți nemaiauzită:
Nu afli în lauda dragostei
Ori în a vinului
Un sunet mai răpitor, un cântec atât de divin.
În coruri de îngeri ori
În cântările triumfale
Nu găsești asemănare.
Pe lângă tine, ele
Par a fi goale de viață.
Pare a lipsi mirabila și calda ta dorință.
Pe unde-și află izvorul
Susurul tău fericit?
Ce pajiști, ce valuri, ce munți?
Care văzduhuri și care minuni,
Ce vrajă ai pus în dragostea ta? Durerea unde-ai ascuns-o?
Pe lângă a ta naltă bucurie
Pare că nu se află
Nici întristare, nici jale,
Nici umbrele supărării
De tine nu se apropie:
Și tu iubești: dar suferința tu pari a n-o cunoaște.
Trează sau în visare,
Tu ești aceea știind mai bine
Tainele mai înalte și mai adânci
Decât cele visate de noi muritorii,
Altfel cum melodia ți-ar fi așa cristalină?
Noi ne uităm mereu
Înainte ori în trecut,
Mereu nădăjduim
La tot ce nu e încă:
Râsul mereu ne e greu
De o durere adâncă;
Cântările cele mai blânde spun cele mai triste gânduri.
Dar chiar de nu am cunoaște
Nici teama, nici trufia,
Dac-am putea să trăim
Numai în bucurie,
Vai, nici atunci
Noi nu ne-am bucura ca tine, o, ciocârlie!
Iar dacă noi ți-am cunoaște
Încântătoarea ta artă,
Mai mult ca din orice comoară
Ce în vreo carte-am afla-o,
Din melodia ta am deprinde ce este Poezia!
De m-ai învăța
Doar pe jumătate
Din bucuria ta,
Cântările mele, toate,
Ca ale tale – de lume-ar fi ascultate.
Învață-mă, ciocârlie
Fie și o fărâmă
Din bucuria ta,
Astfel ca din cântarea mea
Să curgă așa o vrajă
Încât s-o asculte cu toții, aidoma mie acum.
_______________________________
-traducere de Catalina Franco-
_______________________________
Hail to thee, blithe Spirit!
Bird thou never wert,
That from Heaven, or near it,
Pourest thy full heart
In profuse strains of unpremeditated art.
Higher still and higher
From the earth thou springest
Like a cloud of fire;
The blue deep thou wingest,
And singing still dost soar, and soaring ever singest.
In the golden lightning
Of the sunken sun,
O’er which clouds are bright’ning,
Thou dost float and run;
Like an unbodied joy whose race is just begun.
The pale purple even
Melts around thy flight;
Like a star of Heaven,
In the broad day-light
Thou art unseen, but yet I hear thy shrill delight,
Keen as are the arrows
Of that silver sphere,
Whose intense lamp narrows
In the white dawn clear
Until we hardly see, we feel that it is there.
All the earth and air
With thy voice is loud,
As, when night is bare,
From one lonely cloud
The moon rains out her beams, and Heaven is overflow’d.
What thou art we know not;
What is most like thee?
From rainbow clouds there flow not
Drops so bright to see
As from thy presence showers a rain of melody.
Like a Poet hidden
In the light of thought,
Singing hymns unbidden,
Till the world is wrought
To sympathy with hopes and fears it heeded not:
Like a high-born maiden
In a palace-tower,
Soothing her love-laden
Soul in secret hour
With music sweet as love, which overflows her bower:
Like a glow-worm golden
In a dell of dew,
Scattering unbeholden
Its aëreal hue
Among the flowers and grass, which screen it from the view:
Like a rose embower’d
In its own green leaves,
By warm winds deflower’d,
Till the scent it gives
Makes faint with too much sweet those heavy-winged thieves:
Sound of vernal showers
On the twinkling grass,
Rain-awaken’d flowers,
All that ever was
Joyous, and clear, and fresh, thy music doth surpass.
Teach us, Sprite or Bird,
What sweet thoughts are thine:
I have never heard
Praise of love or wine
That panted forth a flood of rapture so divine.
Chorus Hymeneal,
Or triumphal chant,
Match’d with thine would be all
But an empty vaunt,
A thing wherein we feel there is some hidden want.
What objects are the fountains
Of thy happy strain?
What fields, or waves, or mountains?
What shapes of sky or plain?
What love of thine own kind? what ignorance of pain?
With thy clear keen joyance
Languor cannot be:
Shadow of annoyance
Never came near thee:
Thou lovest: but ne’er knew love’s sad satiety.
Waking or asleep,
Thou of death must deem
Things more true and deep
Than we mortals dream,
Or how could thy notes flow in such a crystal stream?
We look before and after,
And pine for what is not:
Our sincerest laughter
With some pain is fraught;
Our sweetest songs are those that tell of saddest thought.
Yet if we could scorn
Hate, and pride, and fear;
If we were things born
Not to shed a tear,
I know not how thy joy we ever should come near.
Better than all measures
Of delightful sound,
Better than all treasures
That in books are found,
Thy skill to poet were, thou scorner of the ground!
Teach me half the gladness
That thy brain must know,
Such harmonious madness
From my lips would flow
The world should listen then, as I am listening now.
catalinafrancoblog 