”Mie Poezia îmi folosește să fiu nemuritoare. Nu în sensul posterității, desigur. Dar să fiu nemuritoare aici și acum, în timp ce scriu. Mă salvează de timp, îmi restituie întregimea, mă scapă de neliniște. Și apoi – în sfârșit am înțeles asta – este singurul lucru pe care îl pot face fără să sufăr.’

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Patrizia Cavalli, ”Nemuritoare – Immortale””

Nu cumva asta era meseria mea?

A pierde vremea, asta e meseria mea.

Și e frumos să pierzi ce nu ai.

Am pierdut vremea pe care e sigur că n-o aveam

însă pierzând-o eu iau, ba chiar primesc

supremul lux, nemurirea mea.

De fapt, eu nu vreau altceva decât să fiu nemuritoare,

aici pe pământul acesta să fiu nemuritoare.

Suspendată la mijlocul vremii, ce nu va mai fi a mea,

să fiu în ființa mea, expusă și terminată deja,

un animal închis care desigur nu se va mai ridica,

jucându-mă cu cuvântul, sunt începutul.

-traducere de Catalina Franco-

________________________________

Non era forse questo il mio mestiere ?

Perdere tempo, questo è il mio mestiere.

E il bello è perdere quel che non si ha.

Ho perso tempo e certo non l’avevo

ma io perdendo prendo, anzi ricevo,

lusso supremo, la mia immortalità.

Altro non voglio infatti che essere immortale,

qui in questa terra essere immortale.

Sospesa in mezzo al tempo, non più mio,

essere nel mio essere, esposta e già finita,

chiusa animale che certo non risorge,

giocando alle parole, sono l’inizio.