Mario Luzi, ,,Aprilie-Dragoste – Aprilie-Amore”

Gândul morții mă însoțește

între cei doi pereți ai unui drum care urcă

cu greu printre unduirile sale. Frigul

de primăvară irită culorile, sugrumă

iarba, glicina, asprește până și

cremenea; sub glugă până și pelerina

de ploaie-ți înțeapă mâinile, te înfioară.

Timpul ce suferă, timpul ce doare

aduce flori vălmășite, în transparente

vârtejuri, cu apariții mai crude și, fiecare,

pe când te întrebi ce este, dispare

iute în vânt și în pulbere.

Deși plimbarea este prin locuri cunoscute,

ele,-n afara faptelor ireale,

prefigurează surghiun și moarte.

Tu care ești, eu care am devenit

cel rătăcind într-un spațiu vijelios,

un om la capătul urmei subțiri și slabe!

De necrezut că eu în locul acela te caut

ori în alt loc al pământului unde

e încă prea mult și dacă ne mai știm …

Însă mai este încă o vârstă, a mea,

cea așteptată de alții,

aceea care-i în noi ori niciunde.

Dragostea te ajută ca să trăiești, să înduri,

dragostea este sfârșit și început. Și atunci

dacă, lânced ori îndurerat, dacă mai speră

încă, atunci acel ajutor anunțat de departe

deja e în el, un suflu suficient pentru a-l stârni.

De sute de ori am deprins-o și am uitat-o,

acum, de la tine la mine, se întoarce limpede,

acum primește viață și adevăr.

Durerea mea va dura mai departe de clipă.

-traducere de Catalina Franco-

____________________________

Il pensiero della morte m’accompagna

tra i due muri di questa via che sale

e pena lungo i suoi tornanti. Il freddo

di primavera irrita i colori,

stranisce l’erba, il glicine, fa aspra

la selce; sotto cappe ed impermeabili

punge le mani secche, mette un brivido.

Tempo che soffre e fa soffrire, tempo

che in un turbine chiaro porta fiori

misti a crudeli apparizioni, e ognuna

mentre ti chiedi che cos’è sparisce

rapida nella polvere e nel vento.

Il cammino è per luoghi noti

se non che fatti irreali

prefigurano l’esilio e la morte.

Tu che sei, io che sono divenuto

che m’aggiro in così ventoso spazio,

uomo dietro una traccia fine e debole!

È incredibile ch’io ti cerchi in questo

o in altro luogo della terra dove

è molto se possiamo riconoscerci.

Ma è ancora un’età, la mia,

che s’aspetta dagli altri

quello che è in noi oppure non esiste.

L’amore aiuta a vivere, a durare,

l’amore annulla e dà principio. E quando

chi soffre o langue spera, se anche spera,

che un soccorso s’annunci di lontano,

è in lui, un soffio basta a suscitarlo.

Questo ho imparato e dimenticato mille volte,

ora da te mi torna fatto chiaro,

ora prende vivezza e verità.

La mia pena è durare oltre quest’attimo.