„Traducătorul unui poet – scria Jukovski – este, într-un anumit sens, el însuși un creator original, deși nu a scris nimic: traducătorul de proză este un sclav: traducătorul de versuri, un rival.”

Aceste afirmații sunt urmate de un amplu pasaj preluat din introducerea la Orfeu, reprodus de Praz pentru a fi apoi pus sub semnul întrebării nu atât la nivel teoretic (unde presupunerea că operația de traducere este deja o operație critică, dar nu de «critică estetică » , este împărtășită de Praz), cât în ceea ce privește realizările traducătorilor (Erante și Mariano mai ales), apreciați ca nepotriviți de critic, fidel «motto-ului Nil penna, sed usus»: «[ nu aripa, ci utilizarea ei ] orice traducere poetică demnă este și o critică în act; poate, într-adevăr, cea mai completă formă de critică estetică, întrucât își propune să reproducă, și uneori reușește să reproducă, opera originală într-un organism sensibil similar, dacă nu chiar identic: și, deci, prin definiție, estetic. Și în acest organism sensibil similar, toate elementele filologice psihologice și istorice adunate de-a lungul unei pregătiri docte. În orice caz – nu apar ca reziduuri raționale – ceea ce se întâmplă în critica adevărată. Și totuși, dacă traducătorul își cunoaște arta, acele elemente rămân incluse, implementate și active, în organismul sensibil al traducerii, – pentru că imaginația interpretului l-a determinat să se contopească din nou în unitatea Formei, pe aceleași căi deja bătute de experiența creatoare a Poetului originar.”

(M. Praz, ”Traducerea în versuri”, în ”Casa faimei”)

din Gabriele Baldini, ”Forma focului și memoria vântului”

____________________________

-traducere de Catalina Franco-

_____________________________

«II traduttore di un poeta – scriveva Zukovskij – è, in un certo senso, egli stesso un creatore originale, sebbene non abbia scritto nulla: il traduttore in prosa è uno schiavo: il traduttore in versi, un rivale». A queste affermazioni segue un ampio brano tratto dall’introduzione ad Orfeo, riportato da Praz per poi essere messo in discussione non tanto sul piano teorico (dove l’assunto che l’operazione traduttoria sia già un’operazione critica, ma non di «critica estetica», è condiviso da Praz), quanto sul piano delle realizzazioni dei traduttori (Errante e Mariano su tutti), giudicate inadatte dal critico, fedele «al motto Nil / penna, sed usus»: «ogni traduzione poetica degna, è anche una critica in atto; forse, anzi, la più compiuta forma di critica estetica, in quanto mira a riprodurre, e a volte riesce a riprodurre, l’opera originale in un somigliante, se non proprio identico, organismo sensibile: e, quindi, per definizione, estetico. E in questo somigliante organismo sensibile, non appaiono, come residui razionali – il che avviene nella critica vera e propria – tutti gli elementi filologici psicologici e storici, raccolti lungo il corso della preparazione dotta. E tuttavia, se il traduttore conosce l’arte sua, quegli elementi restano inclusi, attuati ed attivi, nell’organismo sensibile della traduzione, – perché la fantasia dell’interprete ve li condusse a rifondersi nell’unità della Forma, lungo le stessa vie già battute dall’esperienza creatrice del Poeta originale»

(M. Praz, Tradurre in versi)

da Gabriele Baldini, ”La forma del fuoco e la memoria del vento”