Edgar Allan Poe, ”Cetatea din mare – The City in the Sea”

Alas! Moartea și-a înălțat un tron

într-un oraș singuratic ciudat,

aflat acolo, în apusul întunecat,

unde și bunii și răii, și cei minunați ori damnați,

se duc la odihna lor veșnică.

Acolo unde altare, palate și turnuri

(mușcate de vremuri, dar fără tremur!)

nu au asemănare-n nimic din ce e al nostru.

Acolo unde de vânturi uitate

și împăcate sub ceruri

zac apele melancolice.

.

Din Cerul sfânt nici o rază nu cade

în noaptea prelungă a acelui oraș;

doar o lumină din sumbra mare

curge tăcută și peste turnuri, din depărtare,

străluce ușoară deasupra de vârfuri,

peste cupole, pe turle, pe săli regale,

pe babilonice ziduri ca-n evantaie,

pe mohorâte pergole demult uitate,

sculptate din iederi, din flori de piatră –

pe fără număr și minunate altare

pe ale căror frize se împletesc în coroane

viola și violeta, cum și lăstarul.

Acolo unde împăcate sub ceruri

zac apele melancolice.

Astfel acolo se amestecă umbre și turnuri

și toate în aer bătând ca niște pendule,

pe când în oraș, dintr-un turn minunat

în jos se uită, gigantică, Moartea.

Un evantai de morminte, de temple deschise

se cască în miezul undelor de lumină;

Și totuși – nici bogățiile ce zac aici

în ochiul diamantin al oricărui idol,

nici morții cu vesele bijuterii

nu fac ispitire apei să iasă din patul ei;

pustiul acela de sticlă nu face valuri!

Nicicând întinderea aceea nu se înfoaie

să spună când bate vântul

pe o mare mai depărtată și mai fericită,

nu flutură spre a spune că umblă vreo adiere

pe alte mări nu atât de hidos de serene.

.

Dar – iată – acum, un vaier în aer!

Un val … acolo parcă se mișcă ceva!

De parcă turnuri dădeau la o parte

întunecatele ape, care încetul cu încetul

se scufundau, iar crestele lor lăsau

un hău deschis în cerul voalat,

apele acum strălucesc mult mai roșu ….

orele abia își mai trag răsufletul…

Și când printre gemete ca de pe alte lumi

adânc, adânc, cetatea din mare s-o odihni,

Iadul – cel ridicat de pe o mie de tronuri –

se va pleca înainte-i.

-traducere de Catalina Franco-

________________________________

Lo! Death has reared himself a throne

In a strange city lying alone

Far down within the dim West,

Where the good and the bad and the worst and the best

Have gone to their eternal rest.

There shrines and palaces and towers

(Time-eaten towers and tremble not!)

Resemble nothing that is ours.

Around, by lifting winds forgot,

Resignedly beneath the sky

The melancholy waters lie.

.

No rays from the holy Heaven come down

On the long night-time of that town;

But light from out the lurid sea

Streams up the turrets silently—

Gleams up the pinnacles far and free—

Up domes—up spires—up kingly halls—

Up fanes—up Babylon-like walls—

Up shadowy long-forgotten bowers

Of sculptured ivy and stone flowers—

Up many and many a marvellous shrine

Whose wreathed friezes intertwine

The viol, the violet, and the vine.

Resignedly beneath the sky

The melancholy waters lie.

So blend the turrets and shadows there

That all seem pendulous in air,

While from a proud tower in the town

Death looks gigantically down.

There open fanes and gaping graves

Yawn level with the luminous waves;

But not the riches there that lie

In each idol’s diamond eye—

Not the gaily-jewelled dead

Tempt the waters from their bed;

For no ripples curl, alas!

Along that wilderness of glass—

No swellings tell that winds may be

Upon some far-off happier sea—

No heavings hint that winds have been

On seas less hideously serene.

.

But lo, a stir is in the air!

The wave—there is a movement there!

As if the towers had thrust aside,

In slightly sinking, the dull tide—

As if their tops had feebly given

A void within the filmy Heaven.

The waves have now a redder glow—

The hours are breathing faint and low—

And when, amid no earthly moans,

Down, down that town shall settle hence,

Hell, rising from a thousand thrones,

Shall do it.