Czesław Miłosz , ”Campo de fiori – Campo de fiori”
La Roma, în Campo de Fiori
Lăzi de lămâi și măsline,
Pete de vin pe pavele
Fructe de mare roz
Înghesuite pe bănci,
Coșuri de struguri negri
De piersici catifelate.
Exact în piața asta
Era ars Giordano Bruno,
Aprinsese focul călăul
Pentru mulțimea curioasă.
Nici nu s-a stins de tot focul,
Că lumea s-a întors să beie,
Pe lângă lăzi de lămâi și măsline,
Peste capetele vânzătorilor.
Mi-am amintit de Campo de Fiori
La iarmaroc, în Varșovia,
Într-o plăcută seară de aprilie,
Pe muzica unei orchestre voioase.
Muzica ascundea
Împușcăturile din ghetou,
Zburau perechile
Nălțate pe cerul clar.
Uneori vântul în flăcări
Rupea zmeiele negre,
Și mulțimea râdea
Și atingea cenușa.
Fustele fetelor se umflau
În vântul dinspre casele-n flăcări,
Se veselea mulțimea
În duminica sărbătorească.
De aici se desprinde morala
Că fie-n Varșovia fie în Roma
Oamenii se distrează, iubesc,
De martirii arși pe rug nu le pasă.
Ori veți vedea morala
În trecerea a tot ce e
Omenesc, în uitarea, care se naște
Înainte să înceteze focul.
Însă eu mă gândeam atunci
La cei ce mor singuri,
Mă gândeam că atunci când Giordano
Urcase pe rugul acela,
N-a găsit în limba umană
Nici măcar un cuvânt
Să spună adio oamenilor,
Oamenilor ce rămăseseră
Alergând deja să se îmbete,
Să vândă stelele albe de mare,
Lăzi de lămâi și măsline
Purtate în murmur vesel.
Iar el deja departe era,
De parcă trecuseră veacuri,
Dispariția lui în flăcări
Parcă abia o așteptaseră.
De la morții aceștia singuri,
Deja de lume uitați,
Chiar și limba ne este nouă străină,
Precum limba unei planete pierite.
Cât timp va trăi legenda –
Și după mulți mulți ani – va fi
În noul Campo de Fiori
Poetul ce aprinde revolta.
(1943, Varșovia)
-traducere de Catalina Franco-
__________________________
A Roma in Campo de Fiori
Ceste di olive e limoni,
Selciato con spruzzi di vino
E con schegge di fiori.
Frutti rosati di mare
Ammassati sui banchi,
Bracciate d’uva nera
Sulle pesche vellutate.
Proprio su questa piazza
Fu arso Giordano Bruno,
Il boia accese il rogo
Fra il popolino curioso.
E appena il fuoco si spense,
La folla tornò a bere,
Ceste di olive e limoni
Sulle teste dei venditori.
Rammentai Campo de Fiori
A Varsavia presso la giostra,
Una chiara sera d’aprile,
Al suono d’una gaia orchestra.
La musica soffocava
Gli spari dal ghetto,
Volavano le coppie
Alte nel cielo terso.
A tratti il vento alle fiamme
Strappava neri aquiloni,
E la gente ridendo
La fuliggine afferrava.
Gonfiava le gonne alle ragazze
Quel vento dalle case in fiamme,
Scherzavano liete le folle
Nella domenica festosa.
Si dirà che la morale
E’ che a Varsavia o a Roma
La gente si diverte, ama
Incurante dei martiri sul rogo.
Oppure si vedrà la morale
Nella fugacità delle cose
Umane, nell’oblio che nasce
Prima ancora che il fuoco cessi.
Io invece pensavo allora
A quelli che muoiono soli,
Pensavo che quando Giordano
Salì su quel patibolo,
Non trovò nella lingua umana
Nemmeno una parola
Per dire addio all’umanità,
L’umanità che restava.
Già correvano a ubriacarsi,
A smerciare bianche asterie,
Ceste di olive e limoni
Recavan nel gaio brusìo.
E lui era già distante,
quasi fossero secoli,
La sua scomparsa nel fuoco
Essi attesero appena.
Di questi morenti, soli,
Già obliati dal mondo,
Anche la lingua ci è estranea,
Come lingua d’antico pianeta.
Finché tutto sarà leggenda
E allora dopo tanti anni
Nel nuovo Campo de Fiori
Un poeta accenderà la rivolta.
(1943, Varsavia)
catalinafrancoblog 