Alfonso Gatto, „Elegie – Elegia”

Tată învins în somnul

închis și îndepărtat,

copilul te scoală cu mâna.

Ivit din nou în visul tău el cere

să-și amintească vârsta când alerga către tine

cu ochii tineri,

și întristat de ușurătatea asemănării lui

nu vrea să crezi

că moartea întunecă întru veșnicie.

Cerul din jur era așa de suav

în răsuflarea și în căderea serii

tu mă purtai în brațe spre somnul

proaspetei primăveri.

Poate că asta e moartea, o amintire

a ultimei voci în care se stinge ziua.

–traducere de Catalina Franco –

__________________________________

Padre vinto nel sonno

oscuro e lontano,

il bambino ti sveglia con la mano.

Ancora nato nel tuo sogno chiede

ricordo dell’età che ti correva

giovane agli occhi,

mesto al sollievo della sua sembianza

non vuole che tu creda

la morte buia nell’eternità.

Era così soave il cielo intorno,

a respiro e a cadenza della sera

tu mi portavi in braccio al sonno

fresco di primavera.

Forse è questo la morte, un ricordare

l’ultima voce che ci spense il giorno.