Rubén Darío, ”Fatalitate – Lo fatal”

Ferice-i copacul ce abia simte ceva, și

încă și mai ferice e piatra aspră care nu simte nimic,

căci nu e durere mai mare decât e durerea de-a fi,

și nici tristețe mai rea decât e tristețea de-a ști.

Să fii și să nu știi nimic, să fii fără-a ști ce va fi,

cu teama de ceea ce-a fost, cu viitoarele frici …

Cu siguranța terorii că mâine nu vei mai fi,

și suferind pentru viață și umbră și-abis,

abisul pe care nu-l știm și abia-l bănuim,

cu carnea ispititoare, cu roadele-i îmbietoare,

cu un mormânt așteptând cu buchetele lui funerare,

și neștiind unde mergem,

și nici de unde venim! …

-traducere de Catalina Franco-

______________________________

Dichoso el árbol que es apenas sensitivo,

y más la piedra dura porque esa ya no siente,

pues no hay dolor más grande que el dolor de ser vivo,

ni mayor pesadumbre que la vida consciente.

Ser, y no saber nada, y ser sind rumbo cierto,

y el temor de haber sido y un futuro terror…

Y el espanto seguro de estar manana muerto,

y sufrir por la vida y por la sombra y por

lo que no conocemos y apenas sospechamos,

y la carne que tienta con sus frescos racimos,

y la tumba que aguarda con sus fúnebres ramos,

y no saber adónde vamos,

ni de dónde venimos!…