Piero Lo Iacono, ”Contrapunct – Contrapunto”

Eu îl socot pe Montale egal unui zeu

– veți spune că voi să exagerez…

dar eu nu mă despart niciodată de el,

întotdeauna-i cu mine, sub braț, pe inimă.

Pe Szymborska o știu pe de rost

pe Baudelaire eu l-am recitit de nenumărate ori,

dar când înfloresc caperele și azaleele …

Caperele! Atunci, o, nimeni nu mă mai ține.

Atunci sunt plin de-o bucurie barbară

și nu mă mai pot abține.

Dickinson – ea mă înalță-n extaze,

ci vraja licuriciului

ma derutează pe totdeauna.

Iubesc, desigur – mi-e foarte clar –

artele frumoase,

exact ca tine,

de la Botticelli la Rafael (acei de care

natura însăși s-ar fi temut a fi învinsă),

însă un sfert de oră până la lac

bate orice tablou sau tratat.

Marea inundă-n mine ca o pasiune.

Cerul mă stăpânește ca o emoție.

Găsesc predici în frunze.

Cărți în copaci.

Concerte-n torente. Însă!

Abia ajuns aici

deja mă simt copleșit

și nesfârșirea pădurii

îmi taie răsuflarea

și înțeleg că sunt oaspete.

Acum sunt fără cuvinte

de la glicine pân’la amurguri

chiar dacă pentru o clipă

rămân tăcut. O, fie lăudat!

Hipnotizat de un ciorchine de struguri

întârziat

și plin de apă.

Poate fac și eu parte din frumusețe.

Ori poate că-s singurul

care-și dă seama de frumusețea

acestui spectacol, poate

cu tine – cel care mă citești – fiind doi.

Culegerea florilor a devenit pentru mine o profanare,

chiar și să șterg din casă o pânză de păianjen,

sau să ucid un gândac.

Uneori mă pierd ore-întregi pe-o potecă

lungă de câțiva pași,

între miresme și murmur

de mușchi și de fluturi

ascunși în propria lor găoace,

printre omide și râme arând pământul.

Pietrele și primulele arse de soare.

Acantul și salcâmul, tulpinile

de mătură și ienupărul

scorburile cu iepuri și spicele de ovăz

pe sub cochilii goale de melc.

Un fir înflorit pe o piatră

lângă un ghimpe uscat.

Și atâtea galbenele pe margine

ca urletul unei prăpastii.

Aerul, valea, suflarea mă înfioară.

Și nu se află o preafrumoasă floare

ce n-ar putea să fie și mai frumoasa .

Iar a te fi pierde în astă desfătare

e lucrul cel mai bun ce mi se poate întâmpla.

Lucruri pe care banii nu le pot cumpăra.

Calea e și mai mare

când umbli,

peisajul pare de nesfârșit

pentru cei lacomi de frumusețe.

Am învățat pe de rost

atâtea strofe din Dante

însă uit tot

când mă opresc să mă uit

la florile de migdal ori de cireș.

Divina Comedie este-o minune

însă un câmp de maci e un miracol.

Vanitatea mea de poet

în fața unui Shakespeare

va muri de rușine

însă în fața unui flamingo roz

din mlaștini

am vasodilatație.

Aș putea avea un interminabil suspin

să fac pareză la fața la „o!” de uimire.

Atâtea veacuri înaintea acestei clipe!

Ochii nu sunt de ajuns pentru inimă.

Acum – va trebui să vă las.

Mă duc – fiindcă sunt ocupat.

Mă așteaptă o gărgăriță…

-traducere de Catalina Franco-

_________________________________

Pari a un dio considero Montale

-direte stai per esagerare-

ma non me ne separo mai, sempre

con me, sotto il braccio, sul cuore.

La Szymborska la conosco a memoria

e Baudelaire l’ho riletto miriadi di volte,

ma quando fioriscono qua i capperi e le azalee…

Capperi! Non mi tiene più nessuno.

Mi colmo di una gioia barbarica

e non riesco a trattenermi.

La Dickinson mi dà estasi

ma un incantesimo di lucciole

mi smarrisce per sempre.

Amo, sia chiaro, le belle arti, come voi,

da Botticelli a Raffaello (quelli da cui

la natura temette d’esser vinta),

ma un quarto d’ora al lago

batte qualsiasi quadro o trattato.

Il mare come una passione mi inonda.

Il cielo come emozione mi possiede.

Trovo sermoni nelle foglie.

Libri negli alberi.

Lingue nei torrenti.

Mi basta venire qui

e guardare a lungo

questi boschi infiniti

che mi tolgono il respiro

per rendermi conto che sono ospite.

Ora sono ammutolito

dal glicine al tramonto

anche se per un momento

e sto zitto. Sia lode!

Ipnotizzato da un grappolo d’uva

tardiva rigonfia d’acqua.

Forse sono parte della bellezza anch’io.

O probabilmente io sono il solo

a sapere la bellezza di questo spettacolo,

e con te che mi leggi siamo in due.

Raccoglier fiori mi è diventato una profanazione,

anche togliere una ragnatela in casa,

o uccidere uno scarafaggio.

A volte mi perdo per ore in un sentiero

lungo pochi metri,

tra gli odori e i rumori

dei moscerini e dei bachi

che si risucchiano nei propri buchi,

tra i bruchi e i lombrichi che arano la terra.

I sassi e le sassifraghe abbronzate.

L’acanto e l’acacia e le siepi

di ginestre e di ginepri

sui dirupi di lepri e i fili d’avena

sotto i vuoti gusci di lumaca.

Una spiga fiorita sulla pietra

accanto ad una spina inaridita.

E le primule, tante, sul ciglio

del burrone come urli da un orlo.

Aria, valle, respiro si allargano insieme.

E non c’è fiore così bello

da non poterlo essere di più.

Perdermi in questo gozzoviglio

è la cosa migliore che mi possa capitare.

Cose che non può comprare il denaro.

Il sentiero è più grande

per chi cammina a piedi,

il paesaggio si ingigantisce

oltremisura per il curioso.

Ho imparato a memoria

decine di canti di Dante

ma dimentico tutto

se mi fermo a guardare

la fioritura dei mandorli coi ciliegi.

La Divina Commedia è per me un portento

ma un campo di papaveri è un miracolo.

La mia vanità di poeta

davanti a Shakespeare

muore di vergogna

ma davanti ai fenicotteri nelle saline

ho una vasodilatazione.

Mi potrebbe venire un singhiozzo interminabile

e la paresi facciale a “o” per lo stupore.

Cosa sono i secoli di fronte a questo istante?

E gli occhi non bastano più al cuore.

E ora vi lascio.

Vado perché ho da fare.

Una coccinella mi aspetta..