Oscar Vladislav de Lubicz Milosz, ”Cântare primăverii”

Primăvara s-a întors din plecările sale departe,

Pacea inimii ea ne-o aduce.

Ridică-te, cap iubit! Uită-te, chip frumos !

Între norii de abur, muntele e o insulă: i-a reînviat, zâmbitoare, culoarea.

O, tinerețe! O, călin înclinat al casei!

O, timp al viespii risipitoare!

Nebuna fecioară a verii

Cântă în arșiță.

Totul e încredere, farmec, odihnă.

Frumoasă e lumea, frumoasă, iubito!

Un nor grav și pur apare dintr-un regat obscur.

Tăcerea iubirii cade pe aurul miezului zilei.

Urzica somnoroasă și-apleacă înțeleptul ei cap

Sub frumoasa-i coroană de regină-a Iudeii.

Auzi? Vine ploaia. Iat-o.

A venit …

Împărăția iubirii miroase a floare de apă.

Albina cea tânără,

Fiică a soarelui,

E-n căutarea tainelor din grădină;

Aud mugetul turmelor;

Ecoul răspunde păstorului.

Frumoasă e lumea, iubito, frumoasă!

Noi om urma cimpoiul în părăsitele locuri.

Acolo, în umbra norului, la poalele turnului,

Rozmarinul se sfătuiește; nimic nu e mai frumos

Ca mielușelul culoare de ziuă.

Clipa cea blândă ne arată colina ascunsă.

Urcă-te, mândră iubire, pe umărul meu apleacă-te;

Voi îndepărta șuvițele salciei,

Vom privi valea.

Floarea se înclină, copacul freamătă: cu miresme se îmbată.

Iar, grâul, grâul deja

Se urcă-n tăcere precum în vis adormiții.

Orașul e așa de frumos în seninul timpului; turnurile

Sunt aidoma unor femei care, de departe,

Privesc cum vine dragostea lor.

Iubire puternică, sora mea mare,

Vin’să fugim, pasărea ascunsă-a grădinii ne cheamă.

Vino, inimă crudă,

Vino, chip dulce;

Boarea cu obraji de copil suflă spre norul de iasomie.

Iar porumbița cu delicate picioare vine să bea la fântână;

Ce albă-și apare în apa cea nouă!

Ce spune oare? unde e ea?

S-ar părea că ea cântă în nouă inima mea.

Iat-o departe…

Frumoasă e lumea, iubito, frumoasă!

Vino, urmează-mă! Eu știu ce înseamnă singurătatea,

Femeia ruinelor cheamă de la fereastra înaltă:

Privește cum pletele ei de flori nebune, de vânturi

Se răspândește-n jgheabul surpat.

Și aud și-un bondar răgușit, acel

Clopoțel bătrân al nevinovatelor zile.

Timpul nostru a venit, cap nebun,

Să ne împodobim cu mure la umbră.

Grangurul cântă în cea mai secretă alee.

Ne așteaptă în roua singurătății.

O, întunecat dulce, prelung chip frumos, ,

Lampă în miez de noapte de iulie

Aprinsă în inima florii de campanulă!

Eu te privesc: sufletul mi se îneacă

În lacrimi:

Vino, dragostea mea, vino, al meu iulie.

Vino, o, noaptea mea!

Nu mă mai tem: inima mea e o cupă de ploaie

Și de furtuni, oferită păsării călătoare!

Pe tâmpla ta e o venă cu puls liniștit

Somnoroasă.

Este șarpele casei mele,

Hrănit cu pâine și miere albă din celălalt an.

În ochii tăi se află tainele nopții și

Farmecul apei. Ca și în noapte, ca și în apă

Acum e pericol.

Spune-mi, o să schimbe și inima ta?

Râzi; și, ca să râzi, sora mea,

Capul ți-apleci, ți-întinzi gâtul.

Lebădă neagră, lebădă blândă, lebădă așa de frumoasă:

Umăru-ți mic se adună ca într-o cută de apă.

Frumoasă e lumea, iubito, frumoasă!

Acum capul tău îl ridici și din umbra genelor

O rază împărțită

Vine de parc-ar străbate adâncimea

Frunzișului:

E un mod de a citi în inimă visul

Că tu acum ești un vis de atins…

Ascultă! Echo și-a pus pe gură mâinile ei de scoarță,

Ne cheamă. Pădurea se îmbracă-n candoare.

Vino! Vreau să te arăt și fraților mei, și surorilor,

Grenadelor sudului, vrejului muntelui:

„Iat-o pe sora mea, iată, ea mă însoțește,

Iată dragostea mea îmbrăcată în culoare.

Ea m-a condus în împărăția copilăriei:

Sărmanul meu cap era-n josul râului întunecat al științei:

Ea a venit, și mi-a deschis ușa mormântului!”

Frumoasă e lumea, iubito, frumoasă!

O, soră a gândului meu! ce e oare taina aceea?

Luminează-mă și trezește-mă, sunt lucruri văzute într-un vis.

O! dorm, desigur.

Cât de frumoasă e viața! nicio minciună, nici remușcări,

Pe pământ se ridică flori

Care sunt ca iertarea morților.

O, lună-a iubirii, o, călător, o, tu, ziuă a bucuriei!

Fii gazda noastră; oprește-te;

Te vei odihni sub acoperișul nostru.

Gravele tale planuri și-or potoli aripatul murmur de alei.

Te vom hrăni cu pâine, lapte și miere.

Și nu pleca.

Ce-ai avea de făcut acolo?

Nu ți-e bine aici?

Te vom ascunde de griji.

În casa noastră, se află o frumoasă

odaie de taină – acolo ne-om odihni;

Prin geamul deschis intră umbrele verzi

Ale grădinii de farmec – de singurătăți și de ape.

Ascultă-le… se opresc…

Frumoasă e lumea, iubito, frumoasă-!

________________________

-traducere de Catalina Franco-