”Scenă mută” face parte din volumul ”Tema dell’addio (Tema despărțirii, 2005) – o meditație asupra sensului suferinței, al bolii, al pierderii definitive, al desprinderii de viață și asupra rolului memoriei – un document liric conceput în urma pierderii premature a soției, talentata poetesă Giovanna Sicari.

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Milo De Angelis, ”Scenă mută – Scena muta”

Ne ținem alături

de țipăt, în vreme ce trece

un doisprezece, iar clipa scoasă

din învârtejirile ei rămâne aici, în inima

neagră a verii, în anunțul

unei singure dăți. Tu

nu ești aici. Rămâne vocea ta absolută

din mesagerie, aceasta

moarte care nu-și are locul.

*

Esența cărnii rănite

rătăcea între doi pereți,

iubirea ieșea

din prezent și giulgiul

chipurilor era acolo, și între degete

era ciment și era beznă

toată lumina se închisese

în piept, toate aparențele

trandafirului, toată puterea

orei pierdute.

*

Sub firele agățate

noi am cerut o constanță,

printre halucinogene ceream

cunoașterea codicelui terestru,

cântarea bătând subteran

în vertebre.

Du-te

nimic ce moare,

pleacă tu rană a clipelor

ce se întorc aici.

*

Acolo unde se legănase sângele, unde

acel perfect împreună era cel mai mult al nostru,

acolo e umbra mușcatei, substanțele crucificate,

un metru de asfalt, de nimic

și răsuflarea-i de asfalt, buzele de asfalt,

tăcerea și plecarea

sunt de asfalt. Irevocabilul, cuvântul ultim,

chiar și pe el,

ni l-a dat tot asfaltul, asfaltul.

*

Neașteptatul ne adusese-n durerea

ce-n noi pregătise totul, în clipa

ruptă ritmului său, în sunetul

tocurilor, în răsufletul tot mai

stins: era o după-amiază

în august printre umbrele de pe șosea,

era al nostru nimic

de spus, era firul de glas,

era scena mută.

*

Tu erai ultima

femeie a vieții, erai furtuna

și liniștea, locul

unde lumina e însângerată

și sângele înflorește: câteva clipe

doar câțiva metri, mereu aici,

în cimentul vorbind, în orașul

îndrăgostiților, în liniștea

lavabourilor, sărutul

venise

și noi n-am mai fi

vrut să ieșim.

Astfel se moare, astfel –

la intrarea-ntr-o școală, un cerc perfect.

*

De-a lungul unei străzi din Roserio

și pe la umbră, umblu, stau lângă

tine, lângă sandalele tale

încinse de la asfalt, asfaltul

din orice vară, asfaltul

care pătrunde în sân, până ce-apare

rana, și până ce vederea

este la fel de tăcută ca și sfârşitul ei.

*

Noi, care am cunoscut

inima fiecei zile și inima fără vârstă,

ideea care iluminează carnea,

înțelepciunea măsurilor

și fulgerarea, noi ne părăsim aici,

aici, în doi coți de beton, cu un act

de prezență, o tremurare

în vară, un schimb de persoane.

-traducere de Catalina Franco-

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Ci teniamo vicini

all’urlo, mentre passa il dodici

e l’attimo separato

dal suo vortice resta qui, nel cuore

buio dell’estate, nell’annuncio

di una volta sola. Tu

non ci sei. Resta la tua assoluta

voce nella segreteria, questa

morte che non ha luogo.

*

L’essenza della carne ferita

vagava tra due muri,

l’amore usciva

dal presente e il lenzuolo

dei volti era lì, ed era cemento

tra le dita ed era buio

tutta la luce era chiusa

nel petto, tutte le parvenze

della rosa, tutta la forza

dell’ora persa.

*

Sotto i cavi sospesi

chiedemmo una costanza,

tra gli allucinogeni chiedemmo

di sapere il codice terrestre,

il canto sotterraneo che bussava

alle vertebre.

Vattene

nulla morente,

vattene ferita

dei minuti che tornano qui.

*

Dove ondeggiava il sangue, dove il perfetto

insieme era più nostro, c’è l’ombra

del geranio, le sostanze crocifisse,

un metro d’asfalto e di nulla

e il respiro è d’asfalto, le labbra d’asfalto,

il silenzio e l’andarsene

sono d’asfalto. L’ultimatum, anche quello,

ce l’ha dato l’asfalto, l’asfalto.

*

Un improvviso ci porta nel dolore

che tutto ha preparato in noi, nell’attimo

strappato al suo ritmo, nel suono

dei tacchi, nel respiro

che si estingue: era un pomeriggio

d’agosto tra le ombre della tangenziale,

il nostro niente

da dire, filo di voce, scena muta.

*

Eri l’ultima

donna della vita, eri il temporale

e la quiete, il luogo

dove la luce è insanguinata

e il sangue fiorisce: pochi minuti,

pochi metri, sempre lì,

nel cemento che parla, nella città

degli amanti, nel silenzio

dei lavandini, il bacio

avvenne

e noi non abbiamo

voluto più uscire.

Si muore così, all’ingresso

di una scuola, un cerchio perfetto.

*

Lungo una strada di Roserio

e di ombra, cammino, resto accanto

a te, ai tuoi sandali

che l’asfalto bruciava, l’asfalto

di ogni estate, l’asfalto

che penetra nel seno, finché appare

la ferita, finché la vista

è silenziosa come la sua fine.

*

Noi che abbiamo conosciuto

il cuore di ogni giorno e il cuore senza età,

l’idea che illumina la carne,

la sapienza delle misure

e il lampo, noi ci lasciamo

qui, in due metri di cemento, con un atto

di presenza, un battito

estivo, uno scambio di persona.

Meri Flo