Mariangela Gualtieri, ”Tăcerea care hrănește”

Tu vii în noaptea gravă

m-arunci într-o îmbrățișare

unde ating lucruri de nevăzut,

ai cinci ori șase fire de păr

prinse de gât

care sunt semnul acelui straniu loc

de unde vii.

Mi-e dor de tine, drag tată,

în somn plânsul meu

în acea lungă îmbrățișare

era un strigăt, o vie

bătaie, o mai plăcută durere

a ritmului regulat al lunii

ce nu se zbate nu îngheață

nu face salturi, nu spulberă

în adâncuri, nu mă dezvăluie niciodată.

Îți mulțumesc pentru plânsul acesta

fără de care aș fi

ceva uscat împietrit.

-traducere de Catalina Franco-

––––––––––––––––-

Tu vieni nella grave notte

e mi butti dentro l’abbraccio

dove tocco le cose invisibili,

hai cinque o sei lunghi capelli

attaccati alla nuca

e sono il segnale del luogo strano

dal quale provieni.

Tu manchi, caro babbo

e nel sonno il mio pianto

dentro quel lungo abbraccio

il mio piangere era viva

percossa, un dolore più amabile

del passo regolare del mese

che non scuote non gela

non fa capriole, non spazza

sul fondo, non mi espone mai.

Grazie di questo piangere

senza il quale sarei una cosa secca,

immota.

*

Rembrandt, ”Întoarcerea fiului risipitor”